Capcana Morții (+18)

Prolog

Oamenii m-ar considera un monstru fără inimă dacă mi-ar cunoaște povestea. Un om care merită să moară putrezind în celula unei închisori reci, înnebunită de propriile gânduri și fără șansă de scăpare. Totuși, în momentul în care ies pe stradă nu primesc nicio privire urâtă sau cuvinte jignitoare la adresa mea. Toată lumea e cât se poate de respectuoasă și se comportă frumos cu mine, precum orice altă persoană perfect normală.

Niciunul dintre acești oameni nu îmi cunoaște povestea și nici faptul că sunt mână în mână cu ucigașii care ocupă de ani de zile prima pagină a ziarelor sau subiectul principal de discuție pe posturile de televiziune națională. Oamenii s-au obișnuit cu ideea că vor fi următoarea victimă de pe listă și își trăiesc fiecare zi din această existență ca și cum ar fi ultima.

Nimeni nu mă bănuiește pe mine de astfel de fapte monstruoase, precum uciderea a numeroase persoane. În fond, nici nu ar avea de ce. Doar am fost martoră la acele teribile scene. Sunt conștientă de tratamentul pe care ar trebui să îl primesc pentru ce am făcut în toți acești ani și urăsc acea zi în care am fost nevoită să folosesc pistolul. Nimeni nu cunoaște cu adevărat povestea mea.

Chipurile acelor oameni chinuiți îmi bântuie somnul în fiecare noapte, iar uneori le pot distinge siluetele în preajma mea și cu ochii deschiși. De fiecare dată mișună prin jurul meu și îmi repetă faptul că merit să mor în chinuri.

Povestea mea începe la vârsta la paisprezece ani, când am ucis primul om de pe listă. Înainte de a fi nevoită să ucid acel om, am fost abordată pe stradă de către un bărbat solid și cu un zâmbet viclen întipărit pe chip, probabil trecut de vârsta de patruzeci de ani. Voiau să mă răpească și să mă bage cu forța într-o dubiță. Abia am scăpat din ghiarele lor, dar din păcate chinul abia atunci începuse. La câteva zile distanță mi-am găsit ambii părinți într-o baltă plină de sânge. Imediat după ce am văzut acea scenă care mi-a rămas întipărită în minte, am fost asaltată de doi bărbați care m-au obligat să îmi părăsesc locuința și m-au luat sub aripa lor. Tot ce îmi amintesc după acel moment este încăperea rece în care am fost adusă și imaginea părului meu lung care fusese tuns în totalitate fără voia mea. Din cauza acestui lucru am fost nevoită să port o căciulă pe cap până în momentul în care părul îmi crescuse la loc.

Îmi amintesc și acum prima mea victimă. Era tatăl unui băiețel apropiat de vârsta mea, un băiețel care se uitase speriat la mine în momentul în care mi-a văzut arma din mână și corpul inert al tatălui său într-o baltă mare de sânge. I-am văzut lacrimile, i-am auzit țipetele îndurerate și mi-am amintit de ziua în care mi-am pierdut ambii părinți. Mi-am șters lacrimile care îmi încețoșau vederea și am încercat să îl asigur pe băiat că totul o să fie bine, dar am fost trasă imediat afară din locuință.

Acela a fost momentul în care am regretat cu toată ființa mea faptul că am întâlnit oamenii care m-au obligat să ucid un om. Am încercat să renunț, însă am fost în nenumărate rânduri amenințată cu moartea. Pe vremea aceea, viața mea era importantă pentru mine, ceea ce m-a determinat să îi ajut pe acei oameni în continuare.

Am fost nevoită să jefuiesc numeroși oameni, în timp ce ceilalți membrii ai grupării îi amenințau cu pistolul la tâmplă. Se mai întâmpla și ca acei oameni să nu li se supună, ceea ce se încheia cu o baltă de sânge. Am fost martoră la acele scene îngrozitoare, fără să pot face nimic în acea privință. Ziua sentimentul de vină se diminua temporar, dar noaptea devenea cel mai mare dușman al meu. Nu am avut o adolescență normală și pe zi ce trece mă simt tot mai vinovată de faptul că nu am reușit să îmi țin părinții în viață.

Astăzi este ziua în care aflu următoarele noastre victime. De fiecare dată când primesc informații despre următoarele victime, sper să fie ultimele. Din păcate, acest lucru nu se întâmplă niciodată.