Spatiul cosmic Mistere

𝐆𝐫𝐚𝐯𝐢𝐭𝐚𝐭̗𝐢𝐚

Gravitația (din latinescul gravitas, care înseamnă „greutate”[1]) este un fenomen natural prin care toate lucrurile cu masă sau energie — incluzând planetele, stelele, galaxiile și chiar lumina[2] — sunt aduse (sau gravitează) unul către celălalt. Pe Pământ, gravitația dă greutate obiectelor fizice, iar gravitația Lunii provoacă mareele oceanelor. Atracția gravitațională a materiei gazoase originale prezentă în Univers a determinat-o să înceapă coalescența, formând stele — și apoi ca stelele să se grupeze în galaxii — deci gravitația este responsabilă pentru multe dintre
structurile pe scară largă din Univers. Gravitația are o gamă infinită, deși efectele sale devin din ce în ce mai slabe pe măsură ce obiectele sunt mai departe.

Gravitația este descrisă cu mai multă precizie de teoria generală a relativității (propusă de Albert Einstein în 1915) care descrie gravitația nu ca o forță, ci ca o consecință a curburii spațiu-timpului cauzată de distribuția inegală a masei. Exemplul cel mai extrem al acestei curburi spațiu-timp este o gaură neagră, din care nimic — nici măcar lumina — nu poate ieși dacă a trecut de orizontul evenimentului găurii negre.[3] Cu toate acestea, pentru majoritatea aplicațiilor, gravitația este bine aproximată de Legea atracției universale a lui Newton, care descrie gravitația ca o forță care face ca oricare două corpuri să fie atrase unele de altele cu o forță direct proporțională cu produsul maselor lor și invers proporțională cu pătratul distanței dintre ele.

Gravitația este cea mai slabă dintre cele patru interacțiuni fundamentale ale fizicii, aproximativ 1038 de ori mai slabă decât interacțiunea tare, 1036 de ori mai slabă decât forța electromagnetică și 1029 de ori mai slabă decât interacțiunea slabă. În consecință, nu are nici o influență semnificativă la nivelul particulelor subatomice.[4] În schimb, este interacțiunea dominantă la scară macroscopică și este cauza formării, formei și traiectoriei (orbitei) corpurilor cerești.

Prima instanță a gravitației în Univers, posibil sub forma gravitației cuantice, a supergravității sau a singularității gravitaționale, împreună cu spațiul și timpul obișnuit, dezvoltate în epoca Planck (până la 10−43 secunde după Big Bang), posibil dintr-o stare primordială, cum ar fi un vid fals, vid cuantic sau o particulă virtuală, într-o manieră necunoscută în prezent.[5] Încercările de a dezvolta o teorie a gravitației în concordanță cu mecanica cuantică, o teorie a gravitației cuantice, care ar permite unirea gravitației într-un cadru matematic comun (o teorie a întregului) cu celelalte trei interacțiuni fundamentale ale fizicii, reprezintă zona de cercetare actuală.

𝑰𝒔𝒕𝒐𝒓𝒊𝒂 𝒕𝒆𝒐𝒓𝒊𝒆𝒊 𝒈𝒓𝒂𝒗𝒊𝒕𝒂𝒕𝒊𝒐𝒏𝒂𝒍𝒆

Antichitate

În secolul al IV-lea î.Hr., filosoful grec Aristotel credea că nu există efect sau mișcare fără cauză.[6] Cauza mișcării în jos a corpurilor grele, cum ar fi elementul pământ, era legată de natura lor, ceea ce le făcea să se deplaseze spre centrul universului, care era locul lor natural. Dimpotrivă, corpurile luminoase, cum ar fi elementul de foc, se mișcă prin natura lor în sus spre suprafața interioară a sferei Lunii. Astfel, în sistemul lui Aristotel, corpurile grele nu sunt atrase de pământ de o forță exterioară a gravitației, ci tind spre centrul universului datorită gravitas interioare sau a greutății.[7] În secolul al III-lea î.Hr. filosoful grec Arhimede a descoperit centrul de greutate al unui triunghi.[8] De asemenea, el a postulat că dacă două greutăți egale nu ar avea același centru de gravitație, centrul de greutate al celor două greutăți împreună ar fi în mijlocul liniei care le unește centrele de gravitație.[9]