Apollo

Capitolul 1- O floare si mii de bătăi pe minut

Atunci când îți faci o promisiune cu tine însuți, trebuie să o respecți tocmai pentru că te respecți pe tine. Aș putea spune că m-am ținut de promisiune doar câțiva ani, care pentru alții ar însemna destul de mult, însă pentru mine aș fi vrut să dureze o viață. Rupsesem orice legătură cu orașul în care m-am născut și astfel s-a născut pactul cu mine însămi, acela de a nu mai călca acolo niciodată, de a nu a mai avea vreun contact cu locul în care am făcut greșeli, locul care m-a rănit sufletește și locul care mi-a scăzut încrederea în mine. Dar se pare că uneori, lucrurile iau o întorsătură drastică și optăm să alegem cu sufletul într-o fracțiune de secundă, în timp ce rațiunea este datã uitãrii.

Forestville. Orașul în care orice făceai, lumea știa, oriunde te duceai și cu cine, se afla imediat, dar mai ales, orașul în care vorbele zburau mai ceva decât gândul. Cât timp am stat aici, era un orășel liniștit în mare parte, dar ca în oricare oraș, erau suișuri și coborâșuri. Aici locuiau foarte mult persoane trecute de vârsta a doua, ceea ce mă face să cred că nu mai sunt atât de mulți copii aici cum erau pe vremea mea, deoarece majoritatea au plecat spre orașe mai mari, nu s-au rezumat la un orășel în care poți trăi de pe-o săptămână pe alta. Trecând de asta, nu credeam că mă voi mai întoarce aici vreodată, nici măcar în vizită, pentru că nu mai am familia aici, doar câteva rude destul de îndepărtate cu care n-am mai ținut legătura de ceva timp. După mutarea mea în Boston, încet, încet s-au rupt și legăturile cu puținii prieteni pe care îi aveam aici, dar la care încă țin de parcă nu ar fi trecut nicio zi fără să vorbim. Cu toate astea, acum o săptămână am fost adăugată într-un grup, surprinzător, cu aproape toți colegii mei din liceu. Bănuielile mi-au fost confirmate, când una dintre fostele mele colege, Sandra, a anunțat că vom fi așteptați toți așteptați la liceul din care am făcut parte pentru reuniunea de zece ani de la terminarea cursurilor. În primă fază nu am spus nimic, negam ideea de a mă întoarce la tot ce mi-a făcut rău într-o oarecare măsură, chiar și pentru câteva zile, însă instinctul m-a făcut să-mi fac ieri bagajele ca mai apoi să mă trezesc aici, la câteva ore de Boston. Și uite-mă aici, întoarsă de unde am plecat, cu un troler după mine, neștiind unde să o iau și încotro să mă duc. Neavând unde să mă duc, deoarece casa în care locuiam cu bunicii mei a fost vândută, am decis să mă cazez la un hotel pe care îl știu de când eram mică, aproape de centrul orășelului. Intru nesigură, îndreptându-mă spre recepție, când o văd pe doamna Lily.

-Bună ziua, există vreo șansă să aveți o cameră liberă și pentru mine? reușesc să scot câteva vorbe în ciuda emoțiilor pe care le aveam.

-Bună ziua, aproape toate camerele sunt libere. Știți, pe aici nu prea vine lume. Până când doriți să stați la noi? spune recepționera cu o urmă de tristețe în voce.

Era aceeași femeie aproape neschimbată de trecerea anilor, fiind și cea care deținea hotelul împreună cu restaurantul de la parter. Am stat puțin și am analizat locul, văzând că totul e aproape la fel, cu aceleași scări înguste care urcau spre camerele hotelului, perdelele lungi și groase până în pământ de culori închise, până și recepția care rămăsese aproape intactă.

-Aș dori o cameră pentru trei zile, spun oftând, cuprinzându-mă dorul de vremurile în care stăteam cu prietenii mei la parterul hotelului aproape până dimineața.

Obișnuiam să venim să bem cafeaua aici, la restaurant, să stăm de povești și foarte rar ne comandam și ceva de mâncare.

-Poftim! spune doamna, întinzându-mi cheile și așteptând să fac plata.

După ce mi-am luat cheile, am urcat spre camera 23, fiind nerăbdătoare să ajung și să mă odihnesc puțin. Mi-am despachetat bagajele, iar mai apoi am aruncat o scurtă privire prin cameră, realizând că nu am fost niciodată în vreo cameră a acestui hotel. Era decent, nimic spectaculos, un pat de două persoane, un televizor micuț, în fața patului se afla o masă plină cu prosoape și obiecte de igienă personală, în caz că aveai nevoie. Baia, la fel de restrânsă dar aranjată frumos, m-a atras să-mi fac repede un duș, ca mai apoi să decid ce am să fac pentru restul zilei. Când m-am întors înapoi în cameră, aveam pe telefon câteva mesaje de pe grupul colegilor, în care sugerau să ieșim în această seară pe undeva, să ne revedem înainte de ziua cea mare. De-abia așteptam ziua în care aveam să pășesc din nou în liceul care mi-a oferit atâtea amintiri alături de colegi, profesori, ba chiar și de doamnele care făceau curățenie prin școală, care mi se păreau niște femei minunate, calde și totodată foarte răbdătoare cu toți copiii care treceau pragul școlii, care mai de care mai grăbiți, plictisiți sau fericiți.