Never say never (VOL I FINALIZAT)

CAPITOLUL 37 - Ziua mea și cadouri

NATHAN

Au trecut două săptămâni de când am aflat că osemintele fratelui ei nu erau acolo, iar ea e o epavă. Toți am încercat să o înveselim, dar nimic nu pare să dea roade. S-a închis în ea, nu prea mai mănâncă. Merge la cursuri, învață pentru examene și cam atât. Abia dacă i-am auzit vocea în ultimele zile și simt cum înnebunesc dacă nu o să-și revină curând.

În astea două săptămâni știu că a încercat să dea de Demir sau Elliot cum naiba l-o chema până la urmă, dar în zadar. A fost dezamăgită de fiecare dată. Eren nu a mai făcut nicio mișcare și e prea liniște în jurul nostru. I-am omorât familia și omul nu ripostează? Clar plănuiește ceva rău.

Astăzi e ziua în care trebuie să plecăm la Vermont pentru vacanța de care vorbeam. Examenele s-au terminat ieri și abia așteptam ziua de azi, măcar vacanța asta să o binedispună. Am multe surprize pregătite pentru ea, sper doar să nu mă omoare pentru ele. Nu prea îi plac surprizele din câte știu.

Fiecare cuplu a plecat cu câte o mașină. Eu cu Emma, Kate cu Dylan, Luke cu Sierra și Chase cu Drake s-au pricopsit unul cu altul. Am închiriat o vilă chiar lângă munte, are doar patru camere așa că fiecare cuplu ia câte una, iar cei doi prieteni ai mei se descurcă ei cu o singură cameră. Doar nu or să se omoare câteva zile, nu?

Sunt cu iubita mea în mașină, iar ea se uită absentă pe geam, este un drum de șase ore, nu am de gând să tac tot drumul. Trebuia să discutăm, dar despre ce? Orice subiect aduceam în discuție o făcea să plângă, să țipe la mine sau chiar mai rău sau mă ignore.

- Iubito? o strig

- Hm, da? zice ea

- Cum te simți?

Pe bune Nate? Fata evident e supărată și nu vrea să vorbească despre asta și tu chiar o întrebi așa ceva?

- Sincer?

- Sincer. răspund

- Inima mea e goală, creierul la fel. Mă simt ca un nou-născut. Lumea mea s-a destrămat când i-am pierdut. Tot ce știam de-a lungul celor optsprezece ani de viață s-a spulberat în câteva luni. Ce am făcut să merit asta Nate?

Voiam să o strâng strâns în brațe și să o las să plângă. Voiam să fiu lângă ea mereu. Am tras mașina pe dreapta, mi-am desfăcut centura și am tras-o de pe scaunul ei pe scaunul meu. Acum fiind cu picioarele în jurul taliei mele.

Se uită confuză la mine, nu înțelege ce vreau să fac. O strâng tare în brațe și simt cum începe să suspine la pieptul meu.

- Iubitule, tricoul tău. Îl pătez de lacrimi.

Zice printre suspine.

- Lasă-l dracu de tricou! Tu să fii bine. Descarcă-te iubito, ai nevoie.

Îi mângâi părul auriu cu o mână și îmi bag nasul în el. Parfumul ei specific de vanilie îmi învăluie toate simțurile și mă înnebunește. Corpul ei e atât de mic și fragil încât mi-e frică că am să o sparg dacă o strâng mai tare în brațe.

- Mulțumesc.

Șoptește îngerul din brațele mele, dar nu înțeleg pentru ce îmi mulțumește.

- Pentru ce iubito?

- Pentru tot. Pentru că ești lângă mine, pentru că nu m-ai abandonat când te-am ignorat săptămânile astea, nu te merit. Ești prea bun și perfect pentru mine.

Cuvintele ei mă și bucură, dar îmi și rup inima în același timp. Nu sunt perfect nici pe departe. Dacă mi-ar afla viața din Los Angeles probabil ar pleca mâncând pământul de lângă mine, dar eu sunt prea egoist ca să o las să plece. Nu am să o las acum când abia am regăsit-o.