Necunoscuti Cunostinte Aproape prieteni

1. Camelia

În sfârșit Acasă!
Pot să fac în sfârșit un duș fierbinte și apoi să mă culc cu puțină muzică, până când Zeul somnului va veni și mă va lua cu el.  Dacă mă va lua cu el!
Uneori mă întreb dacă ceea ce văd ochii mei văd și alții.
Anul acesta nu a fost ceea ce mă așteptam.  C'est la vite!  Îți rezervă surprize nevăzute, fără niciun indiciu.  Proiectele mele inițiale au zburat ca păsările înainte de iarnă.
Vina este numai a mea.
De ce?  Pentru că nu eram suficient de puternic pentru toate și aveam încredere în toată lumea fără să mă îndoiesc un moment de Ei.
Am căzut, dar m-am ridicat cu o mie de răni încă deschise.
A fi prea fragil, prea emoțional și sensibil este ceva unic.  Dar în viață valorile și lucrurile cu adevărat importante nu sunt apreciate, ci judecate fără milă și călcate în picioare.
De îndată ce trec pragul camerei mele, în ciuda muzicii, aud ploaia bătând
încet la fereastra mea.  Aceste zgomote dulci mă calmează atât de tare, încât Morpheus nu a întârziat să apară ajunge.  Și eu care mă îndoisem de el.  Mai bine că nu știe despre asta.  Interzice asta fi rănit de lipsa mea de încredere în ea.
Rănile mele sunt încă deschise, se vindecă încet.
Cum râzi cu persoana care te-a rănit?
Sunt foarte conștient că sunt complicat, încăpățânat, încăpățânat și că mereu fac treaba mea, dar asta nu dă corect ca oricine să mă rănească.
Dacă cineva îți devine prieten și de ce te acceptă așa cum ești.
Cu toții avem defecte și puncte forte și cu siguranță am mai multe defecte decât puncte forte.

Cu căștile în urechi și CV-ul în mâini, mă îndrept spre oraș.
Caut un loc de munca!  Mi-e teamă să nu reușesc intenția mea.
Dar așa cum spun părinții mei „Nu renunța niciodată! Pentru că fiecare dintre noi are locul lui în lume”
Dar eu, în ceea ce mă privește, nu am răbdare.  Nu am răbdare cu mine.
Astăzi am călătorit aproape prin tot orașul, lăsând CV-urile pentru toată lumea.  Sper că cineva eu pe cine iubesti!.  Uneori nu înțeleg de ce oamenii îți spun „Nu ai experiență!”.
Chiar aș dori să înțeleg cum poate o persoană să aibă experiență de muncă dacă nu lucrează e deci nu experimenteaza.  Daca ai cursuri urmate acestea nu sunt valabile pentru ca nu sunt experiente de munca.
De îndată ce aud vocea lui John Legend în All of me, mă gândesc la părinții mei.  Mei sunt căsătoriți de atunci douăzeci și trei de ani și se comportă ca proaspăt căsătoriți.
Uneori mă întreb dacă va exista vreodată cineva care să mă privească așa cum se uită tata la mama.
Dar nu mă gândesc prea mult la acest subiect, așa că îl scot din minte ca întotdeauna.
Astăzi sunt mai îngrijorat decât de obicei.
Îmi place să merg pe jos.  Îmi place primăvara, toamna și iarna. Nu-mi place
căldură.
Absorbit în gândurile mele, cu greu aud tonul de apel al telefon.
Am citit clar NECUNOSCUT pe afișaj.  De obicei, nu răspund la apeluri fără
numele, dar poate va fi vreun magazin unde mi-am lăsat CV-ul.
<<Alo!>>.
<<Bună ziua!  Vorbesc cu domnișoara Camelia?>>, mă întreabă vocea unei Doamne.
<<Da.>>.
<<Sunt managerul RosyBooks.>>, mă informează ea.
<<Spune-mi!>>, tremur.
Mă rog cu inima mea să fie ceea ce cred.
Iar confirmarea nu întârzie să ajungă la urechile mele.
<<Voiam sa te intreb daca astazi la 17:30 poti trece pe la biblioteca sa iti confirmi locul de lucru, desigur că este încă gratuit.>>.
Nu cred ce aud.
<<Bine! Multumesc!>>.
Singurele cuvinte pe care le puteam spune au fost: „Bine!”  si multumesc!".
Stăpânirea mea de sine și eu nu ne înțelegem niciodată.
De îndată ce deschid ușa de la intrare, țip fără teamă ca vecinii să mă audă, <<Nu poate fi adevărat.!>>,
prea fericit să mă pot abține.  M-am reținut pe tot drumul să nu sări și să țip
pentru fericire.
Îngrijoratorii mei mi se alătură în bucătărie gata să mă consoleze și să-mi dea sfaturi, dar nu doar văd că fericirea îmi luminează chipul vine grija lor mai puțin.
<<Ce s-a întâmplat?>>, mă întreabă tatăl meu.
<<Am luat locul la librărie.>>.
Arăt ca o fetiță care și-a luat prima păpușă.
<< Ai văzut!  Răbdarea aduce rezultate.>>, exclamă mama râzând de mine și de ai mei vă faceți griji că nu vă găsiți un loc de muncă.
<<Știu, mamă, dar știi cum sunt.  sunt prins în gât de griji și
din temeri.>>.
<<Nu trebuie!>>, m-au certat părinții mei, îmbrățișându-mă în brațele lor calde și sigure.

În fața bibliotecii trag aer în piept înainte de a trece pragul viitorului meu job.
Încerc să țin anxietatea la distanță.
Întotdeauna aud că atunci când ești îndrăgostit simți fluturi în stomac.
Bine!  Și eu le simt chiar acum.
Și în fața mea nu există un iubit decât viitorul job.
<<Bună ziua!>>, vocea mea este o șoaptă.
Nervozitatea m-a învins fără niciun efort.
<<Pot să te ajut?>>, vrea să știe fata din spatele casetei.
Simt că mi s-a uscat gâtul.
<<Scuzați-mă!..Am o întâlnire cu proprietarul.>>.
<<Ești Camellia!>>, spune fata cu un zâmbet care îi luminează chipul de pixie.
Cu siguranță proprietarul a avertizat-o de sosirea mea.
<<Eu sunt Lea.>>.  Ea se prezintă dându-mi mâna.
<<Îmi pare bine să te cunosc, Lea.>>.
<<Vine proprietarul.>>, mă avertizează ea zâmbind, <<Nu ești o fată care vorbește foarte.>>.
Nu sunt sigur ce să răspund, așa că zâmbesc pe jumătate.
Când a sosit proprietara, m-a găsit deja la serviciu.
Mă plictiseam să aștept, așa că am decis să o ajut pe Lea să facă ordine în câteva cărți.
Și apoi cărțile sunt viața mea.  Dacă trebuie să aleg între o pereche de tocuri și o carte, cea din urmă are câștigat la început.
<<Mă bucur că nu am greșit cu tine, Camelia. Arată că ești o persoană bună.>>, începe managerul satisfăcut.
<<Multumesc!>>, asez cartile pe raft si ma alatur proprietarului, aproape de o masuta negru.
<<Acesta este contractul pe care trebuie să-l semnezi după ce l-ai citit, iar aceasta este fotocopia ta.>>, el nu pierde timpul în cuvinte.  Foarte direct.
<<Dacă vrei să stai împreună cu Lea, ca să-ți dai seama de munca pe care o vei face.>>, ea ia servieta pe care o aşezase pe masă şi se îndreaptă spre ieşire.
Nu deschisesem gura, decât pentru a-i mulțumi pentru compliment, dar apoi
Nimic.
Observând-o mai bine observ că nu are mai mult de 45 de ani.
Ea are, poate, 1,65 cm înălțime, cu părul bobinet și o față delicat.
Costumul alb-negru își scoate în evidență formele.
<<Nu ești o fată care vorbește mult.>>, exclamă ea râzând.
Nu a fost prima persoană care mi-a spus asta.
Cu ușa deschisă, se întoarce spre mine prezentându-se,<<Scuză-mă, Camelia.  Numele meu este
Rosetta.>>.
Nu știam ce să spun decât să-i mulțumesc pentru oportunitate, încă o dată.
Chiar și după ce Rosetta a plecat, am rămas aproape de masă.  Corpul meu nu mai răspundea la comenzi.
am fost fericit!
<<Camellia.>> era vocea Leei.
<<Scuzați-mă.  Nu mă așteptam să găsesc o astfel de primire.  Spune-mi!>>.
Înainte de a-mi spune de ce m-a sunat, Lea s-a dus la un raft și a început să aranjeze cărți deplasate.
<<Când am ajuns aici nu eram fata pe care o vezi acum.  Eram ca tine.  Nu aș putea spune un cuvant.  Treptat, caracterul meu a devenit mai puternic.>>.
<<Scuzați-mă.>>.
<<Ce iti pare rau?>>, ma intreaba Lea razand.
Știu.  Uneori fac oamenii să râdă cu scuzele mele.
<<Nu trebuie să vorbești despre tine.>>.
"Mă bucur să vorbesc cu tine.  Puteți transmite încredere într-o secundă.  Nu este un lucru de la toata lumea.  Îi faci pe oameni să se simtă în largul tău și nu toată lumea este capabilă de asta.>>.
<<Nu cred...>>, încerc să replic.
<<Dacă vrei să spui că nu știi cum afectezi oamenii, atunci draga mea ești cu adevărat un dulce și persoană naivă care nu-și vede meritele.>>.
<<Mulțumesc.>> este singurul lucru pe care îl pot spune.
<<Multumesc voua.  Vrei să organizezi ture?>>
<<Îmi pare bine, dar managerul va fi de acord?>>
<<Nu va avea nimic de spus despre asta pentru că a fost ideea lui.  Este și pe contract.  Responsabilul încercați întotdeauna să vă creați o familie chiar dacă este un mediu de lucru.  Funcționează mult mai bine într-un mediu senin.>>.
Acestea fiind spuse, revin să citesc contractul și să uit de tot.
<<Camelia!  Camelia!>>, acum stiu sa recunosc vocea Leei.
Îmi ridic capul din contract și îi întâlnesc privirea amuzată.
<<Spune-mi.>>!
<<Când citești nu vezi sau auzi nimic sau pe nimeni, eh?>>.
<<Scuzați-mă.>>
<<Și despre ce?  Scuzați-mă, dar trebuie să închid biblioteca.>>
Închide?
Cât este ceasul?
<<Scuzați-mă, dar cât este ceasul?>> întreb confuz.
<<Este 20:30.>>
De fapt, privind din fereastra imensă a bibliotecii, culorile serii sunt foarte vizibili.
<<Scuzați-mă.>>, spun imediat sărind în picioare.
<< Nu-ți face griji!  Vă mulțumesc că mi-ați ținut companie.>>
Luând gențile și jachetele, ieșim închizând ușa și obloanele în spatele nostru securitatea bibliotecii.
<<Multumesc inca o data si buna seara!>>, spun eu incepand sa traversez strada, dar dupa cateva pas Îmi amintesc că nu știam când ar fi trebuit să vin mâine,<<Lea mâine când trebuie vino?>>, intreb ridicand putin vocea.
Auzindu-mi vocea, se intoarce si razand imi spune ca as putea veni atat dimineata cat si dupa-amiaza obișnuiește-te și familiarizează-te cu locul.

La cină, i-am povestit familiei mele despre ziua mea la librărie.  Am terminat de povestit fiecare detaliu al zilei, fericit că părinții mei mi-au subliniat bucuria.
Prânzul și cina sunt „evenimentele” mele preferate pentru că toată lumea este adunată în jurul unei mese, și da
vorbește despre totul între o mie de râsete și ceartă.
Când a deschis ușa dormitorului meu, acesta era luminat cu lumină albă naturală.
Luna strălucea în strălucirea sa imensă.
Mirosul nopții intră în cameră de îndată ce deschid fereastra.  Mirosul acela dulce și natural a fost cu adevărat revigorant și relaxant.
Somnul a început să se instaleze, așa că am închis jaluzelele și ferestrele întunecând toată camera, uitând să aprindă mai întâi lumina.  S-a terminat acum!
A trebuit să găsesc întrerupătorul luminii.
Încet, cu mâinile înainte, merg în căutarea comutatorului.
După ce aproape mi-am ucis picioarele și veioza de noptieră, am găsit-o, dar m-am blocat pe perete de cineva.
Camera este încă plină de întuneric, așa că nu înțeleg cine mă bloca împotriva
perete.
Dacă ar fi frații mei sau tatăl meu, ar putea fi considerați prăjiți.
Dar eram destul de sigur că nu erau ei.
Parfumul pe care îl poartă persoana necunoscută nu este parfumul pe care l-au folosit frații mei sau ai mei Tată.
Totuși, mirosul îmi era familiar.
Avea parfumuri asemănătoare cu parfumul pe care l-am folosit întotdeauna *Baldinini*.
<<Te rog nu striga.>>, vocea strainului suna obosita.
Acum sunt destul de sigur că acea persoană care se află la câțiva centimetri distanță de mine este un necunoscut.
Nu puteam vorbi, așa că am dat din cap, dar era întuneric, cu siguranță străinul nu este văzuse răspunsul meu.
Îi simțeam respirația grea pe părul meu.
Chiar dacă era întuneric, a înțeles că el este mai înalt decât mine, că sunt pitic.  Aveam 1,63 înălțime.
Ridicându-mi puțin capul spre străin, am încercat să-mi dau seama cine era și ce își dorea.
Dar a fost imposibil.!
Camera era încă sub controlul întunericului.
<<Cum ai intrat în camera mea?>> Îmi adunasem curaj în ciuda nervozității mele.
Aș fi mai calm dacă aș putea aprinde lumina și să-l văd.
<<D..de la fereastră..Nu..nu vreau să te rănesc..>>, vocea străinului se opri și apoi se a auzit o bufnitură pe podea.
Nemaiavând acea apropiere, am căutat imediat întrerupătorul luminii și l-am aprins. 
Camera  este imediat inundată de lumină, luminând tot ceea ce până și străinul a leșinat pe podea.
M-am apropiat de el și am observat că era rănit la brațul stâng.  Nu era o rană foarte gravă, dar a trebuit să fie tratată pentru a evita infecția.
A trebuit să-mi sun părinții și o ambulanta.
<<O să-mi sun părinții.  Te pot ajuta.>>, îi spun străinului.
<<N..nu te rog.>>, a deschis imediat ochii de îndată ce a auzit sentința mea și ma blocase la încheietura mâinii.  Dar degetele lui în jurul încheieturii mele nu au prea multe forta.
<<Râna pe care o ai trebuie vindecată.>>, le-am subliniat.
<<Nu vreau să te rănesc..>>, am înțeles asta.
Cu o smucitură îmi eliberez încheietura mâinii din strânsoarea lui și închid ușa dormitorului la umerii, iar eu merg în căutarea a ceea ce este necesar pentru necunoscut.