Doua Secunde

Te iubesc

Era ora 07:32 când alarma suna deja pentru a treia oară, tresar din pat și îl caut cu privirea pe logodnicul meu Sebastian, care doarme ca un înger la marginea patului. Grăbită mă îndrept către șifonier, deja eram în întârziere căci trebuia să fiu la facultate de la ora 08:00 și cu traficul infernal din Iași nu aveam nici măcar o șansă de a ajunge la timp. Trag repede pe mine o pereche de blugi și un tricou și mă îndrept către Sebastian, mă apropi ușor de urechea lui, îl sărut și îi șoptesc ,, te iubesc ".
El deschide ochii simțind sărutul din partea mea și cu o voce caldă îmi spune:
- Bună dimineața...te-ai trezit de mult timp?
-Nu, m-am trezit acum 10 minute și mă grăbesc foarte tare la facultate
- Atunci fugi și nu mai aștepta, te iubesc
Grăbita îl mai sărut încă odata și mă îndrept spre ușa, când mă pregătesc să deschid ușa aud :
- Și nu uita, te voi iubi mereu viitoarea mea soție!
Ies pe ușă cu inima plină de fluturași ca la prima noastră întâlnire, cobor repede scările și ies din blocul în care locuiesc. Mă îndrept către stația de tramvai care este la 5 minute depărtare și aștept culoarea verde a semaforului. Foarte entuziasmată de ceea ce tocmai Sebastian îmi spusese mă gândesc să îi scriu un mesaj în care să-i mulțumesc pentru că mi-a făcut dimineața mai frumoasă. Scot telefonul, privesc spre culoarea verde a semaforului și calc cu încredere pe trecere fără să mă mai asigur, în următoarele doua secunde mă trezesc într-o baltă de sânge, sunt împietrită, nu mă pot mișca și nu pot striga după ajutor.
În acest moment singurul lucru pe care îl mai puteam face era doar să sper ca echipajele de urgență vor ajunge la timp și îmi vor salva viața. Mă trezesc după scurt timp sirenele și luminile ambulanței și strigătele paramedicilor care mă întreabă dacă îi aud, eu întinsă pe asfalt fără putere de a raspunde închid ochii și simt cum un fior rece mă cuprinde.
Mai târziu mă trezesc la spital înconjurată de mama, tata și prietena mea cea mai buna, Mălina.
- Draga mea, te-ai trezit! Cum te simți? A fost o operație grea.
- Operație? Despre ce operație vorbești?
- Mălina, ți-am spus că nu e momentul să afle acum.
- Mamă, ce se întâmplă? Sebastian de ce nu este aici?
Mama cu ochii în lacrimi parcă nu avea putere să-mi spună ce s-a întâmplat. După câteva minute bune în care am așteptat un răspuns de la ea, mă adresez tatălui meu.
- Tată, spune-mi te rog ce s-a întâmplat
- Ruxandra, ai suferit o fractură foarte gravă la coloană iar doctorii spun că de acum o să-ți petreci viața într-un scaun cu rotile.
- Cum?! Nu se poate așa ceva! Tată, eu am tot viitorul în față, nu se poate întâmpla așa ceva, nu mie!
Cu ochii în lacrimi privesc pe ușa care se deschide încet, era Sebastian, singurul pe care îmi doream să-l mai văd în aceste momente.
- Sebastian! Spune-mi te rog că nu e adevărat, spune-mi te rog că e o glumă proastă..
Sebastian cu ochii în lacrimi dă din cap fără să spună nimic.
- Vă rog, lăsați-mă singură cu Sebastian, vreau să vorbesc doar cu el.
Privesc cum părinții mei și prietena mea Mălina părăsesc salonul și îl chem pe Sebastian lângă mine.
- Sebastian, nu-mi simt picioarele..ajută-mă te rog să ma ridic din pat, vreau să mergem acasă.
- Ruxandra..îți promit că totul o să fie bine și că o să ne reluăm viețile de unde am rămas. Ai încredere în mine, tu n-o să rămâi într-un scaun cu rotile.
Abia atunci am înțeles că eu chiar am rămas paralizata și că viața mea a fost distrusă în doar doua secunde.
- Iubitule, spune-mi te rog că n-o să mă părăsești..
Îmi ridic privirea și cu frică mă uit în ochii lui Sebastian în care nu văd nimic, nici o emoție sau trăire, iar acest lucru m-a speriat și mai tare decât gândul că aș rămâne toată viața paralizata. Nu aș putea trăi fără el și nici fără dragostea lui.
Sebastian fără să-mi spună alte cuvinte mă apucă de mănă iar eu, mă liniștesc și adorm în următoarele minute.
Mă trezesc a doua zi dimineață căutându-l cu privirea pe Sebastian, care nu era pe nicăieri. Un miros puternic de cafea îmi trezește simțurile, iar când privesc în stânga mea pe dulapul de la patul meu era o cană fierbinte de cafea și un pachet de biscuiți. Nu mai trece mult timp iar pe ușă intră Sebastian, dar nu era singur și era însoțit de prietena mea cea mai bună Mălina.
- Bună dimineața rază de soare! Sper că ți-au plăcut biscuiții și cafeaua, sunt făcute chiar de mama! Apropo, îți transmite însănătoșire grabnică!
- Bună dimineața, Mălina! Îți mulțumesc dar nu am apucat încă sa gust din ele, abia ce m-am trezit..
- Iubito, cum te simți? Îmi pare rău că nu m-ai găsit aici dimineață, m-am întors cât am putut de repede.
Sebastian se apropie de patul meu și mă sărută grijuliu pe frunte. Iar eu mă înroșesc parcă ar fi fost primul meu sărut.
- Îți mulțumesc, iubitule..îți mulțumesc că ai rămas lângă mine. Te iubesc.
- La bine și la rău Ruxandra, îți amintești?
Mălina stă și ne privește din colțul salonului, de parcă i-ar fi interzis cineva să se apropie de mine. Eu și Mălina ne cunoaștem încă din clasa a treia, este o persoană foarte agitată și energică, are părul negru strălucitor iar ochii ei sunt albaștrii ca cerul, aproape că pot vedea în ei propria-mi reflexie ca într-o oglindă.
- Mălina? De ce ai rămas împietrită acolo? Vino aici, lângă noi.
- Scuză-mă, m-am pierdut în propriile gânduri. Ce ziceți? Nu ați dori să ieșim puțin la aer?
- Ce idee bună Malina! Ce spui iubito? Ți-ar plăcea să ieșim din această celulă?
- Mi-ar place foarte mult, dar uitați un aspect foarte important, eu nu ma pot deplasa singură, am nevoie de un scaun cu rotile.
Sebastian se ridică și într-un minut s-a întors la mine cu un scaun, mă ia în brațe și mă așează pe el, apoi mă dirijează de la spate spre ieșirea din spital.
- Ahh, ce bine e! Mulțumesc Mălina pentru ideea asta, chiar aveam nevoie.
- Pentru nimic! Pentru ce sunt bune prietenele?
Am stat afară până când soarele s-a ascuns în nori iar ploaia își făcea simțită prezența ușor ușor. Ajunși înapoi în salon, Sebastian mă ajută să mă așez înapoi în pat și pleacă să cumpere ceva de mâncare. Ne uităm amândouă cum Sebastian se îndreaptă către ușă, iar Mălina sparge tăcerea.