Prolog
Alerga...cu vântul rece lovindu-i fata transpirată, era un efort pe care îl susținea de ceva vreme
"Poate nu e prea târziu, poate nu e prea târziu"
Își tot repeta asta in gând, ca intr-o cursa contra cronometru in care tot mai speri la o medalie.
Doar ca acum nu era vorba de premii, nici de plăcerea de a alerga...era cu totul o alta situație, fugea de teama de a ajunge mult prea târziu.
Unde ar fi fost acum dacă nu îndrăznea sa puna mâna, dacă disperarea nu l-ar fi adus acolo...
Oare dacă mai trăia, mama lui avea sa fie mândra de el? Încerca sa facă ceva, și oare dacă nu reușea, era numai vina lui ?
Putea sa salveze situația?
A ajuns sleit de puteri in fata blocului, s-a ferit de un câine și nu a salutat bătrânii de pe banca. Nu aparținea acelui loc, nu mai fusese niciodată acolo.
Femeile ieșite la soare l-au privit dubios, nu vezi in fiecare zi un baiat cu o geanta de femeie in mâna, și roșie pe deasupra. Dar lui nu ii pasa, deja jumătate de oraș se uitase după el in timp ce alerga prin metrou și pe strazi cu poșeta in mâna.
Au crezut ca e un hot, și ce-i drept asta era, doar ca încerca sa facă un lucru de care nu credea ca o sa fie vreodată in stare...sa facă ceva bun.
Toate cuvintele lui Tomberon ii răsunau in minte, și cata dreptate avea acel om nebăgat in seama de nimeni...nici măcar porumbeii nu se apropiau de el, era prea crunt mirosul.
Ultimele scări, stanga, privi speriat după numărul apartamentului...71, la ultimul etaj.
Fără sa răsufle a bătut la usa, tare, nu era timp pentru politețe și oricum nu se pricepea el la asta.
De după usa s-au auzit sunete, copii vorbind și o pereche de papuci ce se apropiau apăsat, târând parca picioarele.
Se deschise, și in fata lui se posta un bărbat pe jumătate adormit și pe jumătate beat, in pantaloni scurți și fata tricou.
Privirea se intersecta cu cea a băiatului și pentru moment, băiatul a crezut ca o sa primească un pumn fără vreun avertisment, dar spre norocul lui, jumătatea adormita încă se trezea.
Printre gâfâit și tuse, pustiul îngâna cât putea de clar:
- Trebuie sa vii cu mine...soția ta...are...este...hai ca nu e timp.
Bărbatul îl privea nedumerit, dar auzind cuvântul soție, s-a deșteptat puțin mai rapid.
- Cine ești ma și ce e cu nevasta mea?
- Eee...ahhh...e de rău, trebuie sa vii cu mine...ahhh ia și fetițele
- De unde știi de fetele mele , cine ești ma tu?
- Ahhh...hai repede ca e grav...offf...sper ca ai mașina.
Ghidat de un sentiment care îi provoca o oarecare frica, bărbatul a luat un tricou pe el, a pus încălțăminte in picioarele celor doua fetițe și a ieșit in hol.
-Unde e? La spital? Zi ma ce s-a întâmplat?
- Îți explic pe drum, sa ne grăbim, ca e de rău.
