Incerc sa plang
Incerc sa tac
Taina lumii sa desfac
Tot Incerc sa nu mai tâng'
Incerc, incerc
Nu reusesc
Si plang, suspin si ma incarc
Vreau sa plang mi-fagaduiesc
Tot nu pot sa ma descarc
Chiar de sufar, chiar de tac
Inima parc' tine un arc
Si săgeată n-timp un ac
Chiar de floarea e firava
Ori e lumea prea desarta
Ori e Soare in otrava
Ori e lumea prea mancata
Intre sine?
Pentru aceasta povestesc
Plâng, mor, îmbătrânesc
Peste toate le primesc
Și cu toate eu vorbesc
Vorbesc cu tot ce mă-nconjoară
Vorbesc ceea ce simt mereu
C-oi fi un om, încoronară
Încoronară-m-voi panaceu
Și totul moare întru sine
Întru toate mor
Întru toate, printr-un por
Observ un om obișnuit
Ce nu mai e obișnuit
Fiind eu oare unul?
Memoriu scriu, d-umanitate
Pe care pot să îl găsesc
Într-un loc pe care draga-mi moarte
De al vedea nu reușesc
Un gol îmi mai e viața
Un gol pe care pot să-l umplu
Un gol pe care viața
Nu pot să îl văd mai simplu
Prezint un suflet răstignit
Pe care pot să mi-l prezint
În viața-mi toată el jertfit
Dar totuși nu pot să-l mai mint
Moarte în sine
Memoriu scriu, d-umanitate
Pe care nu pot s-o găsesc
Am mințit eu oare late
Cărările morții sufletești?
Pe care viaț-o dojenesc?
Totu-i haotic, nimic precis
La fel că rândurile scrise
Pe care își așterne închis
Omul, cele mai presus prescrise
Prezentu-mi un viitor lovit
De cele pe care le-am văzut
Sunt oare eu ca un levit
Trist, nescris, uitat de ceea
Ce viața a numit “făcut”
Ochii mei te visează
Pe tine cea văzută des
De oamenii de prin spitale
Cum te mai numești, deces?
Te strigă cei ce te mimează
Memoriu de umanitate
Consider cele mai sus scrise
Pe car-un suflet omenesc
Nu poate să le-afirme
Continui scrisul, sub un nume
Pe care nu doresc a-l divulga
Celui ce m-a scos în lume
Căci ‘cela știe “mia ruga”
Tristețe văd, asupra-mi morții
Precum Bacovia, oarecând
În opera sa prezent ființii
Pe care n-o pot s-o citească
Numai cei cu suflet frescă
Bună mireasmă-n ‘ceastă casă
Pe care o numești “Mormânt”
Pe care, alții însă
O numesc vilă de spini”
Să presupunem “Vila Bella”
O frumusețe de oraș
Pe care tainic s-o desfacă
Precum desfaci un mic răvaș
Tu, pe răvașul vieții tale
Ce găsești acolo scris
Că prim acesta, mare tare
Se regăsește-un compromis
Beția simțurilor, străveche
Domină lumea mea
Pe care mica mea iubire
Mi-o dăruiește viața mea
O viață plină de amor
Cu mine însă, răvășit
Am uitat ce am vrut, sărmanul
Cuprins de frig, nedezlușit
Memoriu de umanitate
Termin de scris în ‘ceaste rânduri
Pe care proprii le termin
Când văd un ultim strat de râuri
Ce se așează pe un trup.
