Odată ce știrea a fost făcută publică, lucrurile au început să se miște din nou, nu știu dacă în bine sau în rău, dar oamenii nu par a fi în continuare atât de îngrijorați. Ar trebui să fie un semn bun și totuși pentru mine lucrurile par a fi încă înghețate. Sinistre.
Azi e joi. Sau vineri. Cert e că tata înca nu s-a întors din război, deşi trebuia, sau nu, nu știu ce s-a întâmplat pe front. Cel mai dur război de până acum de pe continentul American s-a desfășurat deja pe parcursul a cinci luni, în care grupuri masive de rebeli americani au produs pagube colosale, începând prin eliminarea Președintelui- cea mai mare amenințare a lor, lăsând o ceață adâncă să cadă asupra Guvernului American, nimeni nu putea lua nicio decizie care să oprească acest grup de rebeli porniți pe o revoluție majoră.
Următorul lor pas a fost infiltrarea în Anglia. Nu știm de ce, dar se pare că aceștia considerau și Regatul Unit o amenințare. Aceștia au eliminat familia regală din rădăcini, Angliei i s-a lăsat o cortină de fier, de asemenea. Între Anglia și America s-a produs o situație extremă, de ură, un șir de conflicte fără sfârșit, grupul recalcitrant find liantul acestora dintre cele două mari puteri.
Situația politică s-a agravat, declanșându-se inevitabil un război, într-o primăvară deja vestejită.
-Cioc-cioc!
Iris imitase sunetul bătăii în ușă sub formă de salut, o invit să intre înăuntru, dar deja trecuse de tocul uși și se făcuse comodă pe un taburet din pânza veche, destul de înalt.
Iris părea bine. Îmi doream să pot știi ce se petrece în mintea ei. Iris era înaltă și stătea cu genunchii ridicați. Încă nu spune nimic iar pe mine începe să mă frământe faptul că nu știu la ce se gândește.
-După fața ta, spune ea pe un ton batjocoritor, am impresia că ai auzit veștile.
-Nu îmi doream, dar da, am auzit, răspund eu privind în gol.
Pufnește arogan, și deși nu mai sunt curioasă, își continuă idea:
-Doamne, de luni întregi mă tot sâcâi la cap că războiul ăsta te termină, și că vrei să se încheie odată, și acum ești tristă că a luat sfârșit?
Înghit în sec, și spun, atât de încet, încât dacă nu ar fi fost fix lângă mine, probabil că nu m-ar fi auzit.
-Tata nu s-a întors încă.
În capul meu, aceste cuvinte nu păreau să aibe un impact atât de puternic încât nervii să-mi cedeze și lacrimile să înceapă să curgă.
Îmi abțineam cu greu lacrimile, dar Iris deja observase sclipirea din ochii mei și se pare că o deranjase acest lucru.
-E în război. Oricât ți-ai dori, el nu se va întoarce teafăr și nevătămat și atât de împachetat cu fundiță roz pe cât ai vrea, se răstește ea la mine.
Ma cutremur la auzul vorbelor ei, si mi se strange stomacul. Tac e o vreme, până când începe din nou:
-Hai măi, nu îmi spune că tu chiar nu erai conștientă de asta!
Eram. Am știut toate posibilitățile ca tata să nu se mai întoarcă în veci acasă, sau să fie adus mort, sau să să fie capturat și dus în vreun lagăr în care să fie torturat, am fost conștientă de asta. Și totuși, speram...
-Tu cum ai ajuns, de fapt, aici? schimb eu subiectul. Pe stradă mișună polițiștii armatei.
-M-am... m-am furișat. Am reușit să trec neobservată, bălmăjește ea.
Cum? Cum a facut asta? De fiecare dată când cineva încearcă să se furișeze în afara casei se aud focuri de armă disperate. Mă ridic greoi in picioare, și o iau cu pași mărunți spre ușă. Când ajung la ea, o deschid și o invit pe Iris să părăsească încăperea. Nervoasă, aceasta își încleștează maxilarul și se revoltă împotriva mea:
-Tu crezi că o duci rău? Că totul se destramă, continuă ea, și că lucruri ciudate se petrec? mă privește disprețuitor și își îndreaptă intimidant degetul arătător spre mine. Ăsta e abia începutul. Obișnuiește-te!
Îmi zâmbește malițios și cu pași de felină părăsește camera. Fac o răsucire bruscă și mă așez pe pat, sprijinindu-mi capul pe podul palmelor, oftând prelung. Nu ar trebui ca amenințările lui Iris să mă intimideze și totuși reușește să facă acest lucru. Deja am avut parte de cel mai îngrozitor an cu putință, mai întâi tenta de atac a extratereștrilor, urmată de strategia reușită a Guvernului de a-I îndepărta, urmând ca apoi să înceapă certurile, actele de rasism, care au creat mari conflicte, atacuri violente asupra țărilor din America de Sud, și alte evenimente stranii care au dus la începerea celui de al Treilea Război Mondial. Deja e prea mult.
Fără să îmi dau seama, palmele mi se umezesc, așa ca îmi ridic fața și îmi șterg lacrimile. Nu mai pot. Mă ridic și mă avânt spre fereastră. Părăsesc apartamenul. Îmi adun tot curajul pe care îl am și sar pe ruinele de dedesuptul ferestrei mele, aterizând pe coate, și trec în pas alergător de șoseaua pustiita, observând ca nici un polițist nu se află prin preajmă. Cobor cu grijă într-o adâncitură dintre două blocuri, asezându-mă pe jos. Totul e liniștit, prea liniștit. De ce am făcut asta, mai exact? Aveam oare nevoie de clipe liniștite? Vorbele celei mai bune prietene mi-au întunecat complet mintea? Aud pași grăbiți, ceea ce face ca adrenalina să crească. Zgomotele pașilor se intensifică, observând o pereche de picioare oprindu-se la circa zece metri de mine, mă las într-o parte pentru a avea o privire mai bună de ansamplu, și observ silueta masculină căreia îi aparțin picioarele indentificate anterior. Acesta strigă din toți răruchii la mine:
-Fugi!
Nu îmi dau seama ce să fac, așa că îl privesc îndelung, până când strigă din nou și realizez că nu glumește, mă ridic disperată în picioare, îmi iau avânt și fug departe de cele două blocuri printre care m-am pitit. Alerg, de parcă viața mea ar conta de asta, fără să privesc înapoi. O bubuitură gravă se aude din spatele meu, făcându-mi trupul să plonjeze pe jos. Îmi ridic privirea din pământ, spre cele două apartamente. Viața mea chiar conta pe acest raid. Privesc din nou cele două apartamente. Sunt în flăcări.
