Francis Dubreuil: Calea Trandafirilor

Capitolul I

Mi-au plăcut mereu trandafirii, pentru mine fiecare în parte prezintă o poveste. La fel ca altele, florile duc cu ele parfumul amintirilor ce trec ușor neobservate.

- Ai un munte de haine pe pat, cum poți fi indecisă? (Spuse el ridicând mâna spre tâmplă fiind iritat.)

El este Kevin, un bărbat vulcanic la exterior, chipeș și puțin arogant dar ochii lui albaștri trădează interiorul lui blând și prietenos, deși el nu își arată prea des acea latură.

- Ce aș putea purta de aici? Sunt toate vechi și ponosite.

- Pot să-ți enumăr pe puțin douăzeci de ținute pe care ți le-ai cumpărat săptămâna trecută.

Asta sunt eu, obsedată de cumpărături, deși mă plictisesc repede de ele având în vedere teancul de haine de pe pat unele sunt luate chiar cu puțin timp în urmă.
Pe Kevin îl enervează groaznic când trebuie să mergem la cumpărături, dar e ok!
Nu-mi interzice niciodată mica mea plăcere.

-  Douăzeci?! Nu crezi că exagerezi? (I-am spus ridicând o sprânceană și privindu-l cu patos.)

- Deloc. (A spus el îmbrăcând elegant un sacou albastru închis.)

- Ah! Uite! (M-am îndreptat spre tancul de haine de pe pat și am ridicat câteva ținute.)
- Ce zici? (L-am întrebat pe Kevin pentru a mă consola.)

- Îmi place aceea! Pune-o pe tine. (M-a privit o clipă apoi s-a întors cu nasul spre oglindă pentru a-și admira sacoul.)

- Ce mă bucur! (Am spus eu oarecum ironic.)

M-am îmbrăcat repede, mi-am luat pantofii, l-am luat pe Kevin de braț și am coborât fără grabă scările.
În seara asta ne întâlnim cu foștii colegi de la liceu, nu vor veni toți, doar cei cu care am avut legături strânse în timpul liceului. Morocănosului din stânga mea nu i-a părut bine să audă, el nu l-a plăcut niciodată pe albert, albert este genul de persoană care vorbește înainte de a gândi și se trezește în situații care mai de care periculoase, dar se descurcă mereu... Are destui prieteni, probabil toți falși.

- Sper ca discuțiile din seara asta nu se vor plafona iar la prostiile pe care făceam în liceu. (El a spus-o privind drept înainte asemeni unui soldat, adesea soldații cad pe front, nu era cazul lui, el are mereu puterea de a se ridica din propria cenușă.)

- Sunt sigură că de data asta va fi diferit. Vrei să mergem pe drumul cu flori? (Drumul cu flori, așa cum îl numesc eu, este o scurtătură spre un conac folosit adesea pentru petreceri private sau evenimente precum nunți și altele.)

- Sigur! Nu mă grăbesc, dar știu că ție îți place să mergi pe acolo. ( M-a privit o secundă apoi și-a îndreptat privirea drept înainte.)

Am coborât și ultimele trepte, apoi am mers pe marginea îngustă a drumului luminată de câteva lămpi vechi, multe dintre ele nu mai funcționează, cred că au trecut decenii de când sunt aici dar e frumos și așa... Formează un peisaj romantic. Kevin spune că arată mai mult a cartier rău famat, dar așa este el, nu foarte empatic uneori. Mi-aș dori să vadă și el ceea ce văd eu prin această lumină palidă care face zidurile vechi și reci să sclipească precum mici licurici atunci când plouă. Acum este o strălucire mată dar e frumos și așa, atât de frumos...

- Francis Dubreuil...

- Ce? (A întrebat privindu-mă intens.)

- Așa se numesc trandafirii aceștia, ți-am mai spus. (I-am spus eu după o pauză scurtă.)

- Francezi... Îți voi culege un buchet cândva. (A spus el ridicând mâna spre chipul meu, mi-a pus palma lui caldă pe obraz, l-am privit în ochi așa cum și el o făcea, m-am apropiat ușor de buzele lui dar el a spus:)
- Ar trebui să mergem, se face târziu.

- Da. Ai dreptate! (Mi-am plecat capul privind în jos, m-am rușinat, am avut un impuls care nu a fost același pentru amândoi.)

El mi-a ridicat capul atingând ușor bărbia. M-a privit în ochi, apoi, s-a apropiat ușor și mi-a atins buzele cu ale lui. I-am simțit respirația atât de aproape încât am simțit furnicături pe piele, n-am mai rezistat, ne-am contopit într-un sărut amețitor, plăcut.
Briza rece a vântului ne-a întrerupt din transă și ne-a readus la realitate, ne-am privit oarecum stângaci și am continuat să mergem mai departe zâmbind.

- Pot simți deja mirosul acelor plante rafinate. (Am spus inspirând adânc și expirând. Mimând experiența.)

- Asta poate pentrucă suntem deja aproape de potecă. (A spus zâmbind.)

- Deja? Credeam că este mai departe, aparent m-am înșelat. (Am spus ironic dar fără răutate.)

Cu cât mergeam mai mult cu atât mirosul și aroma, imaginare, se simțeau mai adânc, mai profund.
Am ajuns într-un final la intrarea în potecă iar imaginea a tot ce vedeam plus vântul care-mi deranja părul și-l purta în toate părțile... Erau de nedescris. Am luat fiecare floare în parte de-a lungul potecii, am fost învăluită de o amețeală ușoară și o bucurie enormă, eram copleșită de toată acea frumusețe.
Kevin era lângă mine, urmărea tot ce făceam cu atenție și răbdare, mă uitam ba la el ba la florile ce "sclipeau" doar pentru mine.
El zâmbea și continua să mă privească, este prima dată după mult timp când se arată atât de empatic. Nefiresc cât de deschis a fost astăzi față de alte zile. Aceasta este ziua lui bună.

- Este minunat! (Am spus atingând petalele unui trandafir roșu intens.)

- Da, dar trebuie să ne grăbim. Cred că au ajuns cu toții deja. (A spus el privindu-mă, apoi și-a îndreptat privirea spre capătul potecii.)

- Da... Ai dreptate. Să mergem! (Am spus asta apăsat, aș fi vrut să mai stau să admir florile, dar am înțeles că trebuia să ajungem la mica petrecere.)

După un drum scurt plin de priviri și zâmbete am ajuns la conac. În fața noastră s-a întins o clădire înaltă, masivă și întunecată luminată parțial de ferestrele imense impunătoare în diferența vizuală întuneric/lumină, alb/negru, dragoste/ură...
Am rămas amândoi în fața ușii masive din lemn, iar el mi-a spus:

- Deschide tu! (M-a privit gingaș și a zâmbit apoi și-a fixat privirea spre ușă.)