After Revenge

Capitolul 9. Rose.

ANDRE.

Bătăile se auzeau exact de unde îmi era teamă; ușa de la intrare parcă stătea să cadă de la insistența persoanei de pe cealaltă parte. Am coborât scările repede, amintindu-mi de primul mesaj pe care l-am ignorat, și rugându-mă în același timp să nu fie aiurita aia de femeie și ce m-a rugat să fac, pentru că de data asta chiar o strâng de gât.

Am descuiat toate încuietorile ușii și am dat fața exact cu ce mă temeam.

Garda de corp a lui Mavis, care a stat din habar nu am ce motiv cu ea chiar și după moartea șefului său, stătea în fața mea, fiind tot aceeași persoană care aproape mi-a dărâmat ușa. Mavis era în spatele lui, de parcă pericolul era pe partea mea a ușii, nu pe partea ei. Și imediat ce am văzut-o pe Rose în mașină, privind pe geam la ușă, am știut că omul avea dreptate; îmi vine să dau femeia asta cu capul de fiecare metru pătrat din casa asta pentru ceea ce face în momentul ăsta.

— Andre, m-a salutat femeia, cu mâna pe șapca ei scumpă, dar nu am vrut să fac nici cea mai mică acțiune să o salut, ori să mă uit la ea mai mult de o secundă, pentru că voiam doar să ajung mai repede la ea și să o scutur ca să-i vină mintea la cap.

Dar n-am putut să trec de garda ei de corp, și imediat ce am văzut că atenția lui Rose a căzut pe mine, am renunțat la gând și doar am închis ușa în urma mea, ca cineva din casa asta să nu vadă că e descuiată.

— Data viitoare când cineva nu îți răspunde la mesaj, e pentru că are un al naibii de motiv bun să nu o facă, am șoptit mai mult, pentru că refuz să strig și să mă audă copilul din mașină, să o sperii.

— Serios? Credeam că jucăm din nou jocul de tu mă ignori, eu te caut până te găsesc, mă refuzi, dar Rose te privește drăguț și cedezi, a avut tupeul să râdă scurt.

Doamne dă-mi răbdare, te implor dă-mi mai multă răbdare decât am deja.

Am făcut pași în față, ca să nu fiu aproape nici de casă și să mă audă cine nu trebuie.

— Am un monedă de schimb în casă, crezi că e un mediu bun pentru un copil?! Ce zici de motivul ăsta?

Mi-a evitat privirea imediat ce i-am căutat-o ca să vadă seriozitatea din ai mei, dar ce m-a adus cu picioarele pe pământ e că s-a dat câțiva pași în spate, ca să fie mai departe de mine.

Mintea mea a alungat orice furie am simțit față de ea, mai speriată de faptul că îl vede pe nenorocitul acela în mine. De parcă sunt ca și el.

Am oftat și m-am pus pe scări, ca să-i arăt că sunt complet inofensiv. Abia când m-am calmat și am privit-o de jos, am văzut în ce stare era.

Bătută era.. puțin spus.

— Ce naiba ai pățit? Rose.. Rose e bine? am fost înapoi în picioare, și de data asta am dat garda la o parte când nu era atent, și i-am luat capul atent între mâinile mele, ca să-i analizez rănile. I-am dat la o parte șapca de pe cap, pe care o folosea să-și ascundă față de cei din jur... și de mine. Se vedea clar ca și ziua că ochiul stâng i-a fost umflat și abia acum își revine, cu multe vânătăi de diferite culori pe față, cu mâna bandajată și ascunsă în paltonul ei scump și Dumnezeu știe câte alte răni mai are.

Am privit spre mașină, încercând să-mi dau seama de la distanța asta dacă sora mea mai mică era rănită în orice fel, dar ea doar privea curioasă spre noi.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat și în loc să o privesc spre Mavis, am privit spre cel ce trebuia să o protejeze.

Afurisitul a avut măcar bunul simț să-și coboare privirea.