Viciul meu ( in curs de editare)

XXIV

Inima imi bate tare cand doua voci ma trezesc din somnul linistit. Uitasem cine sunt, de unde vin sau unde trebuie sa ajung. In visul meu, planeta era un loc mai bun, unde oamenii nu sufereau. Puteam mirosii mireasma florilor, a naturii si a ierbii dintr-o dimineata ploioasa.

Totul era atat de pasnic, lipsit de griji, pasarile isi cantau vesnicul cantec, iar eu eram in mijlocul lor. In mijlocul unei alte lumi, o lume linistita, o lume predominata de pace, o lume care inca speră.

— Este totul pregatit, boss.

Spune o voce necunoscuta tare. Însă eu nu ma misc, oricat de tare mi-ar batea inima, nu îndrăznesc sa-mi intorc capul sa il privesc... nu pe cel care a vorbit, ci pe cel de langa mine. Cel care este pacatul meu, gandurile zburandu-mi la amintirile pe care le-am impartit. Oare el se simte la fel?

— Vreau sa-l speriati putin pana vin eu. Fara rani fatale, vorbeste autoritar barbatul din stanga mea facandu-mi inima sa bata si mai tare.

— S-a inteles! spune tare si rigid vocea necunoscuta

— Esti liber, Rob!

Pasi rapizi se indeparteaza de masina, iar eu incerc sa stau locului. As prefera sa nu stie ca m-am trezit. Nu stiu cum va fi urmatoarea noastra conversatie, dar pot zice sigur ca am impartasit un moment, chiar daca pentru el a fost probabil o nimica toata. Banuiesc ca a intalnit zeci de femei si ca a fost cu zeci. Zgomotul motorului ma face sa tresar, insa reusesc sa ma mentin nemiscata. Maverick conduce in continuare pana cand totul incepe sa se intunece. Inima imi bate nebunește,dar nu indraznesc sa ma misc.

Ochii imi fug atat cat imi este permis, insa nu disting nimic in intuneric. Dar nu apuc sa ma plang prea mult ca masina opreste, iar totul se lumineaza. Respir usurata privind garajul plin de masini. Este atat de alb.. de curat, iar masinile sunt asezate intr-un rand perfect, majoritatea fiind negre, insa atentia imi e atrasa de o pata de culoare. In spatele garajului asteapta o masina de colectie albastru regal. Distanta nu imi permite sa vad mai multe trasaturi distinge care mi-ar putea oferi un raspuns.

— Iti place ca vezi?

Maverick ma trezeste din starea mea de veghe facandu-ma sa tresar. Imi intorc privirea spre el, uitandu-ma oarecum suprinsa si strâmbandu-ma. Acum ca stie ca sunt treaza, privesc toate imprejurimile. Am dreptate, chiar este o singura masina albastra aici, asta e un alt mister al sau.

— Ma astept sa nu-mi faci probleme, zice zambind in coltul gurii ca si cum ar fi o gluma, insa eu stiu ca, cuvintele ii sunt pline de acid, venind la pachet cu o amenintare indirecta si micuta.

— Ma astept ca urmatoarea data cand ne vedem sa fie momentul in care ma duci acasa.

Acasa... casa mea se destrama din ce in ce mai tare. Este o chestiune de timp cand totul se va destrama, iae temelia in care se mai tinea cu greu, se va face tandari. Nu regret ce i-am zis lui.. nu regret nimic. Acidul din vorbele mele e la fel ca al sau, oricat de infatuata as fi.

El nu este nici prietenul meu, nici iubitul meu. Sunt doar o peoprietate, un obiect de schimb pe care il va folosi cand va avea nevoie. Nu imi pot permite sa-i pic in plasa, chiar daca am fost atat de aproape, cateva cuvinte frumoase nu ar trebui sa ma orbeasca.
 
Maverick murmura un mhm coborand din masina, iar eu il urmaresc la scurt timp. Deschide portbagajul, luandu-mi geamantanul si ghiozdanul apoi se indreapta spre o usa din lemn fara a ma baga in seama.
 
Urcam scarile in liniste, iar cand ajungem la o alta usa, inima imi bate mai rapid. Holurile sunt pline de agenti de-ai sai, de oameni plimbandu-se de colo-n colo.

— Ce e agitatia asta... Otto? spune Maverick tare si taios pasind in mijlocul agitatiei

— Doar ce-am primit vesti, boss! Au incercat sa se infliltreze aici doi moroons ( idioti ). L-am prins pe unul, insa celalalt a fugit. Am trimis dupa el, nu va ajunge departe in padurea asta.