Malek

Prolog

Am încercat mereu să nu fiu o povară pentru părinții mei și totuși toată viața m-am simțit așa. Ori din cauza complexului ce ne stăpânește familia, ori din simplul fapt ca poate chiar fac totul pe dos și îngreunez situația prin simpla mea existență, cu toate astea, nu consider că universul trebuie să-mi trântească câte una ocazional să-mi dovedească că-s dată naibii.

Knoxville a fost mereu un oraș deprimant, parcă secat de viață și culoare. Mereu l-am văzut ca pe un loc fără posibilități de ieşire, eram disperată să plec de aici şi trebuia să fi de-a dreptul prost să nu crezi că am să dispar definitiv cu prima ocazie ce avea să-mi apară în cale; Sau cel puțin asta plănuiam să fac. 
E un orăşel cu ghinionul lipit scai de el cât şi de oamenii din el.
Prima oară când m-am mutat aici la vârsta fragedă de 7 ani, îl vedeam la insistențele tatălui meu un nou început prosper, un nou început pentru familia noastră.
De data asta am putut să fiu sinceră cu tot ce am simțit când am văzut semnul ce ne-a urat ,,Bun venit!" : scârbă și dorința de-a-mi lua din nou tălpășiță.
Dar nu pot.
  

În seara asta puteam să stau liniștită, să despachetez și să mă prefac că nu m-am întors în locul ăsta în care mă simt sufocată și privită din toate direcțiile, să mă holbez la vopseaua albă pe care am mânjit-o pe pereți ca să acopăr culoarea de roz predominantă din vechea mea cameră și la poza strâmbă de pe perete care arată ce perfectă e familia Russo; mi-am făcut tatuaje, m-am vopsit, am pierdut legătura cu aproape toți de aici, îmi repet în minte faptul că m-am schimbat, nu ştiu pe cine încerc să păcălesc: pe mine sau pe ei.

Am ținut legătura cu Alexis chiar și la 100km distanță. 
Ea a rămas blocată aici, însă e încă diferită, e încă prietena mea cea mai bună plină de viață care știe să atragă toată atenția și care, din fericire, nu seamănă cu familia din care face parte. A fost persoana mea de legătură timp de 3 ani, știe tot și pe toți; E greu într-un oraș mic să te descurci fără relații, fără simpatii cu familiile mai înstărite din partea de Est.

Nu am mai umblat pe străzile de aici, nu i-am mai văzut pe oamenii ăștia de 3 ani de zile și totuși știu tot ce s-a întamplat de când m-am făcut nevăzută, e ca și cum n-aş fi plecat niciodată.
În stânga mea, pe canapeaua de un material vizibil ieftin se află o roșcată, Madz, cu rochia ridicată excesiv de sus, între picioarele ei se află Alejandro, și-o trag din prima mea Vară departe de casă.
În dreapta sunt Rico şi Vera, părinții ei au divorțat și a ales să rămână cu tatăl ei aici, s-a apropiat de Rico pentru că s-a luat de niște boboci amuzanți ce se luau de cicatriciile ce se preling pe tot brațul ei stâng. Sunt îndrăgostiți, dar diferiți, eu nu cred că o să îi țină romance-ul ăsta de prost gust, Alexis e de altă părere.

Petrecerea la care mă aflu e marca celor din MadeInHell. Un grup de 4 băieți fără prea multă conștință. Sentimentul că mă expun la un anumit risc aflându-mă aici nu-mi dă pace de când am ajuns în ,,bârlogul" lor unde se plimbă de parcă ar deține întregul oraş; actual dețin doar o durere în fund inimaginabil de mare și casa asta sumbră.

Poate a fost o decizie proastă să vin aici din prima seară de când am ajuns, dar oricum planul meu de a mă preface că nu m-am întors avea să eşueze lamentabil, n-ai cum să pleci din Knoxville, n-ai cum să nu urăști Knoxville.

Nu am mai văzut pe nimeni din MadeinHell din seara de 31.10.2021.
Din seara aia blestemată care mi-a rămas întipărită-n minte și-n sânge; în felul meu de a fi ca persoană.
Ares Denzel a fost mereu mielușelul grupului care se preface că e bun, că e milostiv. Pot să pun pariu că pune la cale lucruri cât tot grupul la un loc, asta și faptul că vinde prafuri, dacă mă întrebi pe mine e paracetamol pisat, dar cine-s eu să-mi dau cu părerea.
Alej e singurul care doar tace și face, băiatul pe care îl vezi peste tot și totuși nu e nicăieri, are o plăcere să-şi hrănească ego-ul jucând pe degete fete, boboace, abia studente, fete bune, fete care se jură că nu au pic de atracție față de brunetul împânzit de tatuaje.