FLUTURI ᵛᵒˡᵘᵐᵘˡ ³||P.JM J.JK

Prologue

Oamenii nu ne aparțin - asta aveam eu să învăț în urma experiențelor trăite în ultimii ani. Învățasem că nu ne aparțin nici măcar oamenii pe care îi iubim cel mai mult, cei cărora ne dăruim în totalitate, cei cărora simțim că le aparținem pe vecie. Învățasem că nu ne aparțin nici părinții, nici copiii, nici prietenii. Nimeni.

Cu toate că uneori ne promit că ne vor însoți până la sfârşitul drumului nostru, oamenii au dreptul să ne abandoneze, oriunde pe parcursul lui. Ei ne pot părăsi fără niciun motiv și pot alege alte drumuri, alături de alți oameni. Sau pot muri. Pe neașteptate. Uneori foarte tineri, uneori chiar şi copii.

Putem fi abandonați și părăsiți fără niciun preaviz. Unii oameni vor încerca să ni se smulgă din suflete cu o brutalitate greu de înțeles și de suportat. Uneori vor reuşi, alteori ne vom încăpăţâna să-i păstrăm în sufletele noastre, fiindcă suntem dependenți de ei şi fiindcă nu ştim să trăim fără ei.

- La ce te gândeşti? m-a întrebat Yoora, aşezându-se lângă mine pe pat.

- Mă gândeam că fiecăruia îi va veni rândul să plătească pentru lacrimile plânse de cei pe care i-a rănit.

- Şi tu ce lacrimi plăteşti acum?

- Nu ştiu. Yoora, crezi că ştim mereu cine și cât a plâns pentru noi? Oamenii ne pot zâmbi când sunt în fața noastră, iar în singurătate pot plânge amarnic.

Mi-am amintit de un copil, vecin cu mine, cu care mă jucam în copilărie. Era imobilizat într-un scaun cu rotile, din cauza unei operații eşuate. Fără să vreau și fără să-mi dau seama, l-am rănit într-o zi, dar nu mi-a reproşat niciodată. S-a purtat frumos cu mine şi abia după câțiva ani mi-a spus că, atunci când l-am rănit, a plâns zile în şir.

- Habar n-avem cât de fragile sunt sufletele oamenilor! i-am spus Yoorei. Uneori, oamenii care par cei mai puternici și mai fericiți sunt, de fapt, cei mai vulnerabili şi mai trişti. Numai Dumnezeu ştie ce e în sufletul fiecăruia.

- Eu cred că nu există niciun Dumnezeu.

- Nu mai spune aşa ceva.

- Unde-i Dumnezeu când se întâmplă nenorocirile? Unde e când ai nevoie de el?

- Nu ştii pilda aceea cu paşii pe nisip?

- Nu.

- Este despre un om care a visat într-o noapte că se plimba pe o plajă alături de Dumnezeu. Văzând că pe nisip rămâneau două rânduri de paşi, a ştiut că unele erau ale lui şi celelalte ale lui Dumnezeu. A privit în urmă la trecutul lui și a observat că, din când în când, pe nisip era doar un rând de urme, nu două. A înțeles atunci că zilele în care pe nisip era imprimat doar un rând de urme de pași au fost zilele cele mai triste şi mai grele din viața lui. Atunci I-a reproşat lui Dumnezeu că nu i-a fost alături tot timpul, întrebându-l de ce l-a lăsat singur tocmai atunci când i-a fost cel mai greu. lar Dumnezeu i-a spus aşa: „Zilele în care ai văzut doar un rând de urme de paşi pe nisip au fost zilele în care te-am purtat pe brațe."

- Sună frumos, Soo-min, dar tot nu cred că există vreun Dumnezeu.

- Nu crezi că există doar pentru că nu l-ai văzut? Ce, iubirea se vede? Bucuria se vede? Tristețea se vede? Nu. Le simți. La fel este şi cu Dumnezeu, deşi există mii de dovezi că există.

- Ce dovezi?

- Tot ce există pe lumea asta: natura, noi...

- Ştiinţa spune că oamenii se trag din maimuţe.

- Serios și bananele tot din maimuţe se trag? Cireșele, oile, peștii, elefanți, câinii, pomil, ghioceii - astea tot din maimuţe se trag?

Am zâmbit, iar Yoora a zâmbit şi ea. A pornit televizorul şi s-a aşezat perna ca să stea comod.