Viciul meu ( in curs de editare)

Prolog

   Povestea mea ar trebui să înceapă cu o zi normală, nu-i așa? Dar nu, deoarece începe cu cea mai îngrozitoare zi din viața mea.
   
    O zi tumultoasă, pătată de o culoare pe care o revăd când închid ochii. O culoare care mi s-a impregnat în memorie. Însă... această nuanță, acest stil de viață, face parte din mediul în care am crescut, face parte din ceea ce sunt, din mine. Ai crede că imaginea acestei culori vărsate devine o obișnuință după ceva timp.

    Însă mereu mă străbate același gând, același sentiment, iar de fiecare dată inima-mi este străpunsă de niște ace invizibile. O durere cu care speri că te vei împrieteni cu trecerea timpului, însă te înșeli. Știi că, indiferent cât ți-ai dori, nu poți fugi. Te naști și pășești pe această potecă. Nu e cale de scăpare pentru un om pătat de roșu încă de la naștere. Indiferent cât ți-ai dori să schimbi ceva, simplul fapt că te-ai născut reprezintă un păcat.

    Poate ar trebui să încep povestea cu o zi fericită. Curcubeie și floricele colorate? Sau cântece de adormit copii? Ar fi fost mai potrivit pentru oamenii care mă cunosc. Oameni care nu s-ar fi așteptat ca măcar prin gândul acelei fete obediente să treacă ideea de a-și sfida tatăl... familia, măcar să încerce.

    Fata care, cel mai probabil, așa își va fi găsit sfârșitul, cu un glonț penetrându-i fruntea din partea inamicului... sau poate a familiei care  i-a jurat protecție încă de la naștere. Însă... poate dacă ascultam ca o fată cuminte, nu s-ar fi ajuns în punctul ăsta. Nu aș fi fost pusă în fața distrugerii, a ruinării și a depravării, la o răscruce între unele dintre cele mai periculoase mafii din Italia.

    Însă am realizat ca nu poți trăi doar cu protecția lor. Într-o familie ar trebui să existe și dragoste între membrii ei, nu doar dragoste pentru putere și imagine.

   Speranța m-a făcut să cred că pot, că aș putea avea de ales, că puteam fugi de propria-mi soartă, alegându-mi propriul destin... atât de tare m-am înșelat.

     "Dio mi è testimone" -- Dumnezeu îmi e martor.
   
    Tot ce am făcut, a fost cu intenții bune, dar acum... mâinile îmi sunt pătate de roșu, de lichidul pe care nu-l voi putea șterge niciodată de pe pielea mea.

   Pot doar să visez că trăiesc o viață departe de lumea mânjită de durere în care mă aflu.

   Visele amăgitoare, din care mă voi trezi în lacrimi, gemând după continuarea visului, după o rază de soare care mă va atinge și va alunga întunericul lumii mele, care mă va vindeca.

   Doar niște vise...