Mă întreb: De ce e la modă modestia asta nepoliticoasă?
De câte ori nu colind internetul și nu dau peste scriitori nonșalanți care țin să-mi amintească „eu scriu pentru mine. Nu-mi pasă de voturi.”...
...de atâtea ori mi-aș dori ca vocea mea să se poată propaga în pânzele digitale, prin jungla de rețele înfometate și prin învelșul luminos al ecranului pentru a le spune...
...MINȚI!
Vulgar? Poate. Direct? Cu siguranță. Adevărat? Hai să vedem.
Eu recunosc cinstit: îmi place să primesc voturi. Îmi place să primesc un feedback (cât de sărăcuț...) pentru minutele pe care le petrec deasupra laptopului. Cui nu-i place să fie lăudat? Nu cunosc pe nimeni care să refuze o laudă (deși „laudă” nu sună frumos ...încercăm „compliment”?). Mă îndoiesc de existența unei așa persoane, ...doar să nu fie un adevărat fanatic al falsei convingeri că refuzul unui compliment îl decorează pe individul în discuție cu o modestie admirabilă. Aici vorbim de complimente (/laude) oneste, nu de cuvintele aruncate ghem pe pagina cuiva la care stau atașate același memento... „treci și pe la mine”. Pentru că, la urma urmei, oamenii sunt egoiști în esența lor. Sâmburele egoismului este plantat adânc în inima unui om, iar stratul de carne dintre aceasta și lumea exterioară are grosimi diferite la subiecți diferiți. Unele situații fac ca aceste semințe să-și încovoaie spinii către suprafață...
Înapoi la mieii noștri (care săracii se scumpesc), am să adaptez o arhicunoscută replică religioasă la contextul meu: „cel căruia nu-i place să-și vadă numărul de vizualizări crescând să arunce primul cu piatra”. Pe cine nu emoționează să se trezească dimineața cu x voturi, y vizualizări și z comentarii la ceva ce a postat seara anterioară? Chiar vreți să credem că nu trageți nici o satisfacție din verificarea acestor numere?
Nu arăt pe nimeni cu degetul, cu toate că am convingerea că unii vor simți nevoia să-și tragă ciorapii dreptății și să mă contrazică. Am impresia că aceste persoane desfigurează piramida lui Maslow care a adăugat nevoia de autoîmplinire (ce-i drept, în vârf) la teoria lui. Oare chiar așa de îngâmfați sunt unii?
Dacă scriai pentru tine, om bun, nu am fi avut acces la poveștile tale, pentru că în dogma asta a ta (bisericească... și nu prea) scrie negru pe alb: „scriu pentru mine”. Pentru mine ― mine ― eu.
Tu nu ești un site, nici un grup de followeri. Tu ești o persoană, o conștiință. A scrie pentru sine poartă deja un înțeles de scriere intimă. Nu împărtășești ceea ce scrii „pentru tine”. Împărtășești ceea ce scrii „pentru ei”. Fanii tăi, comunitatea din care faci parte. Nu-i nimic rău în asta. Nimeni nu-ți reproșează nimic pentru că toți facem la fel. De asta suntem aici, la naiba!
Acești oameni vin însă cu ipocrizia lor, „eu scriu pentru mine”. Dacă scriai pentru sufletul tău, atunci ai fi stat cuminte în băncuța ta cu un megabyte de povești și povestioare fără vreun contor numeric care să te anunțe că ai mai făcut trei voturi de la ultima verificare. Nu ai fi apăsat sign up și nu ai mai colinda profilele prietenilor tăi cerându-le „o părere” (aici mă refer strict la excese... unii cer păreri la modul sincer și n-am nimic cu ei sau cu practica asta).
Întreabă-te tu acum: de ce mi-am înșirat creațiile în spațiul digital? Nu cumva caut un soi de mângâiere, o laudă pentru copilul acesta imaginar pe care l-a hrănit imaginația mea? Nu cumva scriu pentru cine vrea să citească și nu pentru mine?
