Capricii la Paris

  Într-o agitaţie totală ce mă ofensează mărunt, caut cu privirea locul în care urmeză să stau pe durata show-ului Givenchy. Mă aşez plină de încredere pe scaunul comod şi aştept începerea spectacolului.
   O perdea de ceaţă îşi face apariţia, iar din spatele ei apare Daphne Groeneveld, zveltă şi sigură pe ea, purtând o salopetă largă, colorată şi foarte feminină asociată cu o pălărie voluminoasă. Coborându-mi privirea văd pantofii băieţeşti ce dau un aer sofisticat întregii ţinute.
  Un show impecabil cu cămăşi transparente, sacouri largi şi detalii strălucitoare.
 În încheiere, designerul Givenchy, Riccardo Tisci păşeşte pe podium făcând o plecăciune în semn de mulţumire şi se întoarce zâmbitor înapoi în backstage după ce aplauzele zgomotoase se opresc.

  Zeci de reporteri îl înconjoară pe designer asaltându-l cu tot felul de întrebări,  în timp ce eu mă îndrept cu paşi timizi spre ieşirea din clădire.
  Asfaltul este umed după ploaia de mai devreme. Încetul cu încetul norii de pe cer dispar, iar soarele auriu îşi face simţită prezenţa mângâindu-mi obrazul fin şi tânăr.
 Îmi continui drumul spre redacţie, locul în care am să-mi expun ideile despre spectacolul de mai devreme. Loc în care voi primi insulte, critici şi sfaturi de la Kate Roberts, şefa mea. O femeie posesivă şi cu capul pe umeri, ce nu se lasă învinsă. O femeie de 39 de ani, înaltă şi bine făcută, cu faţa ovală, ochi verzi şi păr scurt, castaniu. 

  După câteva minute bune de mers, ajung în locul propus. Urc scările cu o mică ezitare, doamna Roberts găseşte mereu motive pentru a mă intimida. Mereu reuşeşte!
Colega mea Alice mă salută în timp ce îşi duce uşor la gură o ceaşcă de cafea.
Aveau să urmeze clipe destul de grele în care am să mă enervez şi o voi blestema în gând pe doamna Roberts.
  Mă duc în biroul meu şi pornesc computerul. Zeci de gânduri îmi mişună uşor prin minte, sunt derutată, dar mă concentrez promiţător pe articolul despre show-ul de mai devreme. Timpul trece pe nesimţite, iar eu sunt presata de rapiditatea cu care mă păcăleşte.
Sunt întreruptă de vocea şefei mele.

''Ai scris ceva?''
''Da. E aproape gata.''
''Mă anunţi când termini. Să-ţi spun o părere detaliată.'' mi-a spus scuturându-şi ţigara, lăsând puţin scrum pe biroul meu de culoarea stejarului.
Nu am mai apucat să spun vreo vorbă. A plecat grăbită.
Mi-am văzut de treabă incă nervoasă după incidentul de mai devreme. Am continuat să scriu articolul pe care l-am început, apăsând cu putere pe taste.
  Doamna Roberts mă strigă din birou. Îi răspund cu un ''Vin imediat'' şi mă grăbesc spre încăperea în care se află.
O găsesc în picioare sprijinindu-se de colţul biroului, iar în faţa ei un domn înalt cu o figură serioasă îi povesteşte ceva despre un shooting foto recent.

'' Marta, el e Dean, un prieten mai vechi.'' 
  A urmat o strângere prietenoasă de mână şi un simplu ''Îmi pare bine de cunoştinţă'' .

 ''Tu trebuie să-i faci o favoare lui Dean şi anume să îi iei un înterviu lui Louis Vuitton. Îţi va spune el detalii despre locul unde vei avea să mergi pentru asta. Eu am fost chemată la o şedinţă şi în câteva minute voi pleca''
 ''Am înţeles.''

  După ce Dean mi-a spus informaţile necesare, am pornit spre cartierul Passy, locul unde mă voi întâlni cu unul dintre designerii ce mă fac să-mi pierd minţile.