Shine

Capitolul 1 - Armonie

Încet..încet..încet..Perfect. Încerc să readuc magia pe care a pus-o Beethoven în magnifica lui piesă, "Für Elise". Se apropie de sfârșit. Frumos..elegant..ritmat..Sfârșit.

Am terminat. După o pauză de 3 minute, în care oamenii erau încă prinși sub "vraja" pe care sunetul compactului degetelor mele și clapele pianului îl scoteau, încep să aplaude zgomotos. Dar nu pentru asta sunt aici pe imensa scenă ci pentru a împărtășii dragostea sunetului muzicii clasice cu ceilalți. Sunetul pianului meu prea scump.

-Hei, Beethoven! Ai fost grozav! Mă aplaudă șatenul care mă așteptă dinainte.

-Mulțumesc, dar să nu exagerăm. Îmi șterg fruntea cu o batistă albă, cusută cu niște ață bleumarin pe margini.

-Nu exagerăm! Chiar mi-a plăcut! Exclamă Daniel, prietenul meu din copilărie.

Oftez. "Ce știe el despre muzica clasică ?". Păstrez această întrebare pentru mine. Totuși sunt fericit fiindcă mă susține și îmi este alături la fiecare concert..Atunci când nu adoarme.

-Daniii~ ! Strigă o fată roșcată în timp ce fuge și îi sare în brațe lui Daniel. Ce mai faci ? Mi-a fost atât de dor de tinee~ ! Numai vocea ei te făcea să o crezi o persoană drăguță.

-Ei bine, la concertul prietenului meu, Beethoven. Răspunde rânjind, șatenul.

-Te rog..Ți-am spus să nu îmi mai spui așa.

-Beethoven ? Umm...Cânți rock, nu-i așa?? Se aproprie roșcata, având o sclipire în ohcii, ba chiar dându-și un aer de atotștiutoare.

-Nu. O ocolesc eu, încercând să-mi dau un aer de superioritate.

-Ei haide, nu sunt fraieră! Ai cântat la pian, nu-i așa? Mă surprinde răspunsul ei așa că mă întorc cu fața la ea și îi răspund :

-Da. Răspun scurt, aranjându-mi ochelarii.

Îi las pe cei doi în urmă și mă grăbesc spre casă.

-Shin! Deja dispăruseră. Ce-o fii cu băiatul ăsta?

-Ce sumbru părea prietenul tău..

-Da, dar în realitate nu e deloc așa! Îi place enorm de mult, stai, cum zicea el.."să împărtășesc iubirea sunetului pianului meu cu ceilalți".

"Ce frumos" . Gândeam eu. Sigur nu este atât de arogant precum pare, nu-i așa? Sigur are acel ceva ascuns în el, dar de ce nu îl arată? Băiatul acela..Shin, m-a făcut curioasă. Se gândește roșcata, al cărei nume era Naomi.

Ajuns acasă, îmi las lucrurile pe unde apuc apoi mă tolănesc în pat, încercând să-mi aranjez gândurile. Eu, Shin, pianist de 12 ani am dat greș. Iar Daniel mă mai numește Beethoven..Nu oi fii eu Beethoven, dar cine sunt eu? Oftez lung. Iar fata aceea nu pare deloc să fie așa cum le dă celorlalți impresia că este. Are acel ceva ascuns în ea, dar de ce nu îl arată? În fine, nu este treaba mea.

Hmm...A ieșit destul de bine, puțin mai multă culoare aici, roșu dincolo, perfect! Cu siguranță va câștiga concursul de mâine! Peste tot va fii numai numele meu! Numele câștigătoarei! Haha! Normal! Dar oare va fii așa? În realtitate am atâtea emoții pe care le țin ascunse. Las pensula să cadă pe podea în timp ce gânduri înfiorătoare îmi trec prin minte. Ariana, poți face asta!

A dou-a zi.

Îmi car singură șevaletul prin parcul cu salcii care se legănau elegant în bătaia vântului de toamnă. Trag aer în piept și îmi continui drumul. Liniște..prea multă liniște. De ce mă simt..așa singură? Cineva, oricine, aș vrea să fie aici să-mi țină pumnii și să-mi ureze succes. Nimeni. Sunt atât de singură..

~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•~•

Sper că va plăcut acest capitol pentru început ^-^ Pe al doi-lea îl voi face mai luung~ Promit. Doar dacă povestea merge bine! Ne vedem în capitolul următor! ~ Gata, Mari-chan, i-ai plictisit destul. Sayonara!