Letters to my love (Chen)

I didn't know

   Stii, mi-a trebuit mult curaj sa scriu asta. Nici nu stiu cu ce sa incep.

De fiecare data cand te vedeam simteam ca o furtuna se duce in interiorul meu. Inima imi spunea sa vin la tine, sa te imbratisez si sa te sarut pana ramaneai fara aer. Ratiunea imi zicea ca tot la ce ma gandesc este imposibil. Ma tratai indiferent, erai rece chiar si atunci cand iti zâmbeam. De ce? Nimeni nu a mai facut asta pana acum.

Pareai atat de cufundata in lumea ta cand desenai, de parca acele schite ar fi insemnat totul pentru tine.

Inca tin minte acea zi de decembrie, cand parul tau blond era impletit cu fulgi inghetati si genele lungi si groase devenisera argintii. Aveai un palton gri, cizme negre si un fular gros care iti  acoperea fata, mai putin partea mea preferata. Ochii. Acei ochi de sticla, in nuante de albastru si verde care pareau atat de umezi si tristi. Plangeai? De ce plangeai? Erai prea frumoasa ca sa plangi.

Nici nu realizasem cat de mult am inceput sa te plac pana cand nu am avut visul cu noi doi. Tu, stand pe banca rece, cuprinsa de frenezia ninsorii plangand si eu, imbratisandu-te calduros pe la spate, inhaland aroma parului tau. Erai ... speciala. Nu te incadrai in tiparele normalului din zilele noastre, o satena inalta cu ochi caprui si forme. Banal. Tu erai micuta, blondina si cu ochi albastri, asemeni unei papusi. Atat de inocenta si fragila.

Un lucru insa era in ceata pentru mine. De ce iti ascundeai pistruii? De ce iti mascai frumusetea cu  machiaj si vopseluri de fata? Mie imi placea cum aratai naturala. Erai perfecta pentru mine. Te ascundeai sub acea masca artificiala cand tu erai cea mai speciala fata din intreaga lume. Probabil ca asa este si sufletul tau, nu? Îți ascunzi emoțiile și te prefaci că nu îți pasă sau chiar nu dai doi bani pe ce spun alții?

Erai o persoană atât de dificilă încât mă întrebam cum te puteam aborda fără să spun sau sa fac vreo prostie. Îmi era teamă să te alung, îmi era teamă că voi pierde șansa de a mai fi vreodată cu tine. Si totusi, acest gest m-a facut sa te pierd pentru totdeauna.

Imi petreceam timpul cu fete obisnuite doar pentru a-ti atrage atentia. Dar  am ajuns la concluzia ca a fost cel mai prostesc lucru facut vreodata. Cum am putut sa-mi imaginez ca te vei uita la mine cand eram inconjurat de acele marionete fara creier, personalitate sau putere de judecata. A fost vina mea si stiu asta mult prea bine, inca o simt, acea flacara ce imi parjoleste sufletul de doi ani incoace nu a incetat vreodata sa isi piarda intensitatea magulitoare.

Inca imi doresc sa cant melodia ce ti-am compus-o. Sa pierdem nopti lenese sub un stejar batran acoperit de zapada si sa ne incalzim cu o bricheta si o gluma stangace venita din partea unui pusti cu vise mari. Speram ca macar unul dintre ele sa se indeplineasca si este adevarat, am ajuns cine aspiram sa fiu, un artist renumit dar abia acum am inteles ca viata unui cantaret este mai mizerabila decat oricare alta. Eram privat de libertate, de lucrurile pe care un adolescent obisnuit ar trebui sa le faca si eram fortat sa pretind ca sunt o persoana cu totul straina mie.

Imi lipseau noptile albe in care stateam asemeni unui pustnic pe acoperisul casei, imbratisand chitara si notele ei melodioase alaturi de ganduri ce zburdau non-stop la tine. Stii, uneori ma intrebam daca voi avea sansa sa-ti marturisesc vreodata cat de mult te iubesc pentru ca rana provocata neimpartasirii acestui lucru ma seaca de puteri. De ce durea realitatea atat de tare? Jur, imi era imposibil sa zbor cu aripile-mi legate de o piatra prea grea ca sa o pot ridica si totusi, ea era dragostea ce o nutream si nu puteam sa o distrug.

Eram slab, probabil. Eram un dobitoc las, desigur. Inca sunt si sincer, m-am obisnuit cu ideea ca asta nu este o poveste moderna cu final fericit, fara zane si printi, fara nunta si bucurie. Era doar un mod simplu de a trai in propria-mi mizerie psihica.