Jurnal

Și... timpul nu mai are răbdare.

02.08.2015

                Trebuie să îi acord toate creditele lui Marin Preda. Citatul ''Timpul nu mai avea răbdare cu oamenii'' din Moromeții nu mi-a părut cu nimic special față de celelalte, sau demn de adus aminte, dar astăzi m-a lovit puternic însemnătatea acestor cuvinte. Într-adevăr... timpul a devenit crud și nerăbdător față de noi, cei inferiori lui.  Au trecut zilele, lunile, anii, cu o așa rapiditate încât încep să mă întreb, cum m-am folosit de acest timp, ce am realizat și oare,  sigur nu suntem tot cu un an în urmă??

                Astăzi, mi-am primit răspunsul mult căutat. Nu. Nu suntem cu un an în urmă, anul trecut e doar o amintire. Anul trecut străbunicul meu era bine, astăzi, m-a părăsit. Tind să cred că timpul este un vicleșug, o unealtă sadică de care moartea se folosește neîncetat. Ea a accelerat timpul acelui bătrânel căruia ieri îi ziceam cu zâmbetul pe buze ''Moșulică'' și tot ea  grăbește lucrurile în această circumstanță. Să fie mai bine așa? 

                Moșulică, așa cum îi spunea toată lumea, era singur de ceva vreme... și bolnav. Când mergeam să îl vizitez, îmi amintesc, cum stătea țintuit pe pat privind pe geam la soarele puternic, la iarba verde din curte. Se uita cu niște ochi mari, cercetători, niște ochi în care se citea bucuria că putea să vadă soarele strălucind, dar și tristețea cu care ei ziceau ''aș vrea și eu să fiu acolo''. Paralizia e a naibii de dificilă; mai ales că el încă își putea mișca jumătate de corp, dar cealaltă jumătate îl ținea inert, departe de visul lui de a ieși iar afară și de a se putea face util copiilor săi. Îl vedeam neajutorat și singur: marea lui dragoste, străbunica mea, l-a părăsit mai repede, timpul ei s-a scurs și al lui a continuat să curgă lent. Îmi aduc aminte, când purtam costumul popular din comuna noastră, Sălciua, familia îmi spunea: ''Pieptarul ăsta a fost al străbunicii tale. L-a purtat la 14 ani, când a făcut nunta.''; și atunci parcă îl purtam cu și mai mare mândrie. Purtam nu o simplă piesă de îmbrăcăminte tradițională, ci sentimentele unei fete în pragul adolescenței, emoțiile unui nou început. Și acum mă gândesc: ''Uite, el a REZISTAT timpului!''.  Sunt sigură că nu s-au iubit de la început. Așa era pe vremea aceea, a țăranilor ''autentici'': te căsătoreai devreme, îți întemeiai o gospodărie și făceai copii. Dar dragostea și respectul între dumneaei și Moșulică a izvorât și continua să se înmulțească neîncetat, se observa în toată ființa lor, în fiecare cută de pe frunțile lor, în privire și în felul în care își vorbeau. Au fost fericiți. O să fie fericiți și de acum încolo. Mă rog ca sufletele lor să se întâlnească și dincolo de lumea aceasta; mă rog ca acolo timpul să nu-i mai ajungă; și mă mai rog ca timpul să îmi îngaduie și mie să-mi împlinesc viața și visele, ca să aflu și eu cum e adevărata și simpla fericire pe care am aflat-o în străbunicii mei.

                                                                              

    Pe măsură ce timpul trece

    Pot zice că mă simt încrezătoare,

    Afară e anotimpul cald, apoi e ăla rece

    Și viața are o aromă năucitoare.