Suflet negru

Din perioade de mult apuse

Ştiu că încă de pe vremea aceea îmi plăceau lumânările, sângele şi scorţişoara. Nu am realizat niciodată cum au devenit din pasiuni, obsesii.

Prin perioada aceea, când începeam să mă îndrăgostesc de lumânări, foc şi fum eram o copilă şi tot ce voiam era să fiu specială. Nu fumasem şi nici nu aveam de gând să fumez, şi totuşi aveam o colecţie frumoasă de brichete. Eram doar piromană. Aveam o cameră de care eram îndrăgostită. Era ca o gaură neagră-adică ce pierdeam acolo, rămânea pierdut- dar ştiam mereu unde îmi sunt lucrurile. Aveam multe rafturi cu cărţi şi lumânări. Pe unele nu le-am aprins nici până în ziua de azi, pe altele, le terminam într-o zi. Erau ordonate pe culori, îmi pierdeam ore, doar uitându-mă pe pereţii camerei mele, admirandu-mi creativitatea.

Cu scorţişoara era altă poveste, o iubeam în vinul fiert făcut de mama. O adoram pusă în paharele mici-foste păhărele cu lumânări cu miros de scorţişoară-pe rafturile mele în care găseai cărţi triste. Mirosul de scorţişoară mă inspira să scriu, iar eu, care iubeam cuvintele, aveam mereu camera îngropată în miros de scorţişoară.

Iar sângele, sângele era o parte din mine-la propriu şi figurat. Iubeam să văd sânge, iubeam să pictez sânge, iubeam să mă gândesc că într-o zi voi adăuga răftuleţelor mele cu romane criminale, sticluţe cu sânge.

Tot în acei ani, lumea mă plăcea. Nu ştiam cum sau de ce, dar aşa se întâmpla. În cele mai multe zile ale anului eram o persoană monotonă de care nu aveai cum să te îndrăgosteşti, dar ceilalţi tot o făceau. Eram o narcisistă, egoistă, puţin sado-masochistă, cu obsesii şi de cele mai multe ori, iubeam mai mult un gândac decât oamenii şi cu toate astea, aveam mereu lume în jurul meu. Le plăcea să-mi cumpere băuturi, mâncare, obiecte, le plăcea să-i bag în seama ca şi cum eu aş fi fost Dumnezeul lor, că şi cum îmbrăţişarea mea era biletul lor spre rai. Când unii dispăreau din peisaj, apăreau alţii, mai însetaţi de mine, mai obsedaţi, mai sclavi.

Când nu eram la o bere cu Hope şi Mikey, eram în camera mea, singură, aşa cum iubeam să fiu. Unora le era frică de singurătate-când eşti singur începi să te gândeşti; la trecut, la tine, la cât de neînsemnat poţi fi pentru Univers, la cum ai putea să te schimbi că să poţi fi iubit de oameni, la eşecuri, la tâmpenii depresive în general-pentru că le era frică să gândească. Eu în schimb, adoram să mă gândesc şi să-i dau dracu' pe toţi care mă răneau, deşi oricum nu erau mulţi. Când mă uitam în oglindă, la chipul meu palid şi buzele pline, zâmbeam. Iar când zâmbeam, aveam o anumită stalucire în ochi, acei ochi de care mă reîndrăgosteam în fiecare dimineaţă. Se spune că cel mai greu e să te iubeşti pe tine însuţi, dar, mie îmi era floare la ureche. Mie îmi era greu să mă îndrăgostesc de ceilalţi oameni şi nu pentru că în trecut iubirea m-ar fi doborât sau ceva, ci pentru că nimeni nu era demn de iubirea mea. Peste tot vedeam oameni absorbiţi de persoana mea, când intrăm într-o cafenea, privirile se întorceau spre mine iar unii tipi de care nu reuşeam să-mi amintesc niciodată, mă salutau cu "Hei, Bella". Unora le răspundeam înapoi, din politeţe, dar nu aveam cum să mă îndrăgostesc vreodată de masculi care şi-o trăgeau cu mine pentru că eram frumoasă sau baieti care îmi şopteau cuvinte frumoase pentru că începeau să se îndrăgostească de "sufletul" meu-cică. Aveam să mă îndrăgostesc de cineva la fel de iresponsabil că mine, cineva care avea să-mi înţeleagă nebunia şi să-mi iubească lipsa mea de iubire şi compasiune faţă de proşti. Dar ştiam că nu voi găsi acel gen de om-nu la acea vârstă cel puţin-aşa că doar mă jucăm cu sufletele şi trupurile lor; eram defectul şi calitatea multora, eram ceea ce ei numeau "demon". Partea ciudată era că ei ştiau, vedeau, simţeau cât rău le fac, dar le plăcea. Erau toţi nişte masochişti sentimentali, deoarece altfel nu mă aveau prin preajma, iar asta era oarecum trist.

Mă plictiseam repede de majoritatea oamenilor, aşa că mare parte din gaşcă mea era mereu înlocuită. Găseam şi oameni tari, dar erau tari până în punctul în care începeau să mă idolatrizeze. Nu erau doar băieţi şi bărbaţi, erau şi multe tipe. Tipe cu ţâţe, tipe slabe, tipe grase, tipe ce miroseau frumos sau tipe la care iubeam părţi din ele.În perioada aceea, iubeam doar părţi din oameni, nu-i iubea pe de-a-ntregul, nu-i iubeam în esenţa lor de muritori, le iubeam pielea, mâinile, părul, nasul-etc-iar uneori nu găseam nimic de iubit la cineva. Asta mă oftica mereu şi îmi doream din tot sufletul ca acea persoană să moară, dar niciodată nu am omorât pe nimeni. Deşi iubeam sângele, nu aveam de gând să mă murdăresc cu sângele infectat al supuşilor mei. Revenind la fetele care începeau să mă dorească; unele erau mai inteligente, iar cu cele mai inteligente mi-o trăgeam din plăcere, cu cele proaste însă, treaba stătea altfel. Cele proaste trebuiau să-mi cumpere bere sau vin, să mă lase să dorm la ele câteva zile după, să-şi mai şi împartă banii cu mine. Dar asta nu era o problema, de cele mai multe ori nici nu ceream toate astea, se ofereau singure să-mi fie sclave. Le făcea plăcere să se holbeze la mine dând pe gât alcool sau trăgându-mi-o cu prietena lor cea mai bună. De fapt de cele mai multe ori, mă excita să am public în timp ce fac sex.

De drogat, nu m-am drogat.Doar consumam alcool şi în ciuda faptului că beam foarte des, nu am ajuns în viaţă mea în comă. Totuşi, sunt unii oameni, unele nopţi sau săptămâni pe care nu reuşeam să mi le amintesc. Acum, când mă uit în urmă, sunt câteva luni în care nu ştiu cu cine am ieşit, cu cine am băut, cine mi-a tras-o şi din păcate, în perioada aia-cred-a dispărut din lumea mea şi Hope.

Arta-mi era Dumnezeul. Respiram prin muzică, vorbeam prin literatură şi gândeam prin desen. Unii oameni din vremea aceea îmi cereau să le fiu muză, îmi ziceau că-i inspir sau mă rugau să mă las pozată. Lumea îmi cerea sfaturi. "Bella, am o problema, hai la o bere, pizdo" îmi spunea Hope când sufletul îi era răvăşit iar mintea dezorientată. Doar cu Hope ieşeam la bere pe banii mei, dar îmi plăcea. Compania ei era mai presus de banii mei, care oricum, erau ai vreunei proaste ce se oferise să-i împartă cu mine.

Pentru cei 17-18 ani câţi aveam pe atunci adunaţi cu stilul meu de viaţă, pofta mea de nou şi gândirea mea cu mult diferită de turmă eram considerată de societate-aici incluzând majoritatea părinţilor prietenilor mei, majoritatea profesorilor şi bătrânii de pe stradă-o curvă, o vagaboanta, o ruşine pentru omenire şi o frustrată. Nu le luăm niciodată afirmaţiile în serios pentru că nu mi se păreau adevărate. Nu aveam de ce să mă apăr, dacă nu mă simţeam. Totuşi, mă deranja puţin de tot când mi se spunea curvă. Nu mă duceam pe centură să atrag labagi trişti că nevestele lor sunt geloase şi urâte.Stăteam la masă mea şi îmi beam berea, iar ei veneau la mine. Nu îi întrebam niciodată dacă sunt căsătoriţi, dacă au copii sau ce animal de companie preferă. De cele mai multe ori oricum refuzam bărbaţii peste 30 de ani, dar depindea şi de cheful meu. Şi în plus, în alte ţări, să fi prostituată, era o slujba.Nu vedeam nimic greşit în ceea ce făceam sau ceea ce eram, aşa că doar ignoram gurile oamenilor.