Kemono-Bestiile(SasuSaku FanFic)

Capitolul 1

Scuzați greșelile... Din următorul capitol, toate vor fii revizuite.

Fugind dincolo de granită*

Timpul îmi șoptește, dar eu nu cugetez să-i răspund. Mă afund în arhivele vieții mele. Momentele sunt bine surprinse, dar sunt toate într-o dezordine catastrofală. Încerc să dau jos de pe cel mai înalt raft o poză înrămată, dar n-o prind bine. A căzut, sticla s-a spart, iar un ciob mi-a ajuns la inimă. Simt cum ascuțișul pătrunde în sufletul meu și parcă simt căldura sângelui vărsat. Un zbucium puternic mă face să tresar, iar o scânteie a sărit. Un foc ce de mult s-a stins mi-a pus sufletul în primejdie. Sufletu-mi-i jar... S-a făcut scrum ce așteaptă să fie măturat de vânt. Tot ce fac este praf în vânt. De fapt, eu sunt praf în vânt.

Capitole s-au tipărit de-a lungul anilor. Deși, pentru mine timpul mi-a găsit capăt, el pentru mine nu vrea să se oprească nici măcar un moment, cât de mic și cât de neînsemnat, în de-ajuns să simt ca-m trăit cât mi-a trebuit. Un moment să simt dulceața emoțiilor trăite, o simplă adiere de vânt care să-mi mângâie necăjitul trup, o rază ce să-mi lumineze ochii, în care mi-aș putea scălda un deget pentru a simți căldura ce-mi lipsește cu desăvârșire, toate mi-ar fi de ajuns pentru încă un veac, chiar și pe lumea de apoi, dacă am să ajung acolo...

Gândurile mi s-au restrâns într-un singur punct si poc!, s-au făcut pulbere. Din nou, timpul mi-a limitat dreptul de a-mi face curat în cuibul "păsărelelor" mele. Ies ouă nefecundate, simple, banale, fără inspirație, mă umple cu nimicul cu care ar trebui să-mi alimentez cheful.

-Sakura! Sakura! Mă auzi? Unde te gândesti de atâta timp?

-Ah, Naruto! Nicăieri.

-Esti bine?.

-Normal! Hai, lasă-mă!

-Ce este cu tine? Nu te-am văzut de mult asa deprimată...

-Scuză-mă... N-am vrut să tip asa la tine. Dar, te rog, lasă-mă.

-Bine...

Naruto se ridică de pe băncuta de lemn si se îndepărtează cu pasi nesiguri. Am rămas singură, în compania parcului. Copacii îsi plâng frunzele, cerul capătă culori cât mai calde si plăcute, iar soarele începe să se ascundă timid după clădirile înalte ale satului Konoha. Vremea este plăcuta cu usoare adieri de vânt.

M-am săturat să stau ca o pusnică aici. Mă ridic alene si aleg să mă duc spre casă, fiind aproape de înserare. Nici cinci minute nu merg, iar felinarele s-au aprins deja. Stele pe cer nu sunt, cerul fiind încă fumuriu de la ceata ce nu de mult s-a risipit. Merg agale pe străzi, singură cu mine însumi.

Casa mea, din depărtare, parcă ar fi bântuită. Luminile sunt stinse, draperiile sunt trase, dar se pare că o singură fereastră este larg deschisă. Acest fapt mi se pare bizar deoarece mi-aduc bine aminte că am închis absolut totul în casă, fie geamuri, fie usi.

Usa casei nu mă întămpină atât de primitor pe cât mă asteptam. Bag cheia, însă, în broască si o învârt, deschizând usa si intrând în locuinta mea. Aprind lumina de la hol si ma descalt. Intru cu gândul de a verifica pe sus si restul de geamuri. Urc scările grăbită si-mi aleg prima destinatie camera mea, unde geamul a fost larg deschis. Intru în cameră si totul pare normal la prima vedere, dar când mă uit pe birou, văd un plic. Curioasă să aflu ce se află în acesta, îl deschid repezită si descopăr un bilet. Rândurile care le-am început a citii nu-mi sunt foarte dragi. Sirurile de cuvinte sunt parcurse de privirea mea ce citea cu atentie ceea ce vroia să spună autorul în scrisoarea sa: