~Ciel's P.O.V.~
"Unde Dumnezeu e afurisitul de demon când am nevoie de el?"
L-am chemat deja de trei ori și nu am primit nici un răspuns. Așa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată. Doar nu...
Nu! Nici nu vreau să mă gândesc la asta! Așa ceva nu este posibil. O să caut acel demon prin tot conacul, și o să îl învăț minte.
Am început cu biblioteca, știind că petrece mult timp acolo curățând de praf imensa colectie de cărți a familiei mele, dar nu era acolo. Am continuat cu saloanele, dormitoarele, și în sfârșit bucătăria, dar Sebastian e de negăsit. Mi-a mai rămas o singură variantă: dormitorul lui.
În acești patru ani, de când i-am dat această cameră am intrat acolo doar de două ori. Când am ajuns în fața ușii am deschis-o cu teama a ce aș putea găsi înăuntru. Spre ușurarea mea, totul arăta exact ca înainte, totuși, Sebastian nu este nicăieri. Nervos, ies din cameră și trântesc ușa în urma mea.
Fără să îmi dau seama ajung in grădina din spate a conacului.
"La naiba! Unde a putut să dispară? Doar nu s-a evaporat!"
În timp ce imi vărsam furia pe bietele flori din grădină, aud un scâncet undeva în spatele meu. Când mă întorc dau cu ochii de o grămadă de haine. Hainele lui Sebastian! În timp ce mă apropii, observ că ceva se mișcă în grămada aceea.
Oare...dacă dau hainele la de-o parte există vreo șansă ca ceva să sară de acolo și să mă muște...? Eh, nu voi afla decât dacă încerc.
Dau încet hainele la o parte iar ceea ce văd îmi depășește orice așteptări: un...copil.
În fața mea, zâmbitor, stă un bebeluș de aproximativ un an. Are ochii și părul lui Sebastian. Oh doamne, sper ca asta nu este ceea ce cred eu că e...
" S-s-stăpâne..." , bolborosi copilul apoi începu să râdă.
Da, asta e exact ceea ce cred eu că e. Oh, dar ce-am greșit ca să merit așa ceva...
Neștiind ce să fac, acopăr copilul cu haina care acum era mult prea mare pentru el, mă grăbesc înapoi în camera de studiu, și încui ușa după mine.
"Dacă cineva te vede, habar nu am cum o să explic asta", spun în timp ce mă așez pe scaun cu micul demon în brațe. " Poate ar trebui să îi trimit pe ceilalți undeva până când îți vei reveni la normal...."
"S-stăpâne", gânguri bebelușul încă odată și se cuibări la pieptul meu.
Fără să îmi dau seama ce fac de fapt, încep să îl mângâi ușor pe cap, zâmbind. Situația asta este așa de ciudată, și totuși parcă mă bucură faptul ca versiunea-copil a lui Sebastian mă îmbrățișează cu atâta căldură. Sentimentul ăsta...e ceva ce nu am mai simțit până acum.
"Nnn...C-Cieel...", vocea lui mă trezi din visare. M-a strigat pe nume. E prima oară cand face asta. Probabil pentru că e mai ușor de pronunțat decât " stăpâne ".
" Da, da, sunt aici. Ce este?"
Micul Sebastian arată cu degetul înspre gura deschisă semn că îi e foame.
