Creepypasta si Micropasta

Stairs

Casa nea este veche. Am încercat să o facem mai vie, mai confortabilă și am făcut o treabă destul de bună. Am pus covoare colorate pe cimentul rece și lămpi în fiecare colț. Fiecare cameră este drăguță și modernă, cu excepția beciului.
Când am fost copil alergam sus pe scări. Nu știu de ce îmi era frică. Poate de o fantomă sau un monstru din întuneric în spatele meu, așteptând să mă întorc și să mă prindă și ... Nu știu ce ar face.
Dar acum, fiind un băiat de 17 ani, urc pe scările beciului și temerile mele copilărești, demult învinse, se întorc. Îmi spun mie însumi să tac din gură dar partea întunecată din capul meu îmi spune să fug, să ies ACUM. Vreau să alerg sus pe scări mai mult ca orice, așa cum o făceam când eram copil dar îmi forțez picioarele să facă pași normali. Simt nevoia să privesc în spatele meu dar în același timp vreau să câștig bătălia cu paranoia care are loc în creierul meu.
Deci, urc încet scările care par să nu aibă sfârșit, palmele mele transpira și inima mea bate tot mai repede tot drumul. Zece pași distanță de capul scărilor simț o mâna rece ca gheață prinzandu-mă de gleznă.