Miss Peregrine

Prolog 2

   Cand am implinit 6 ani, mi-am spus ca pemtru a avea o viata la fel de palpitanta ca a Bunicului Portmanera sa devin exploratort. Iar el m-a incurajat, petrecand dupa-amiezile cu mine, aplecat peste hartie lumii, planuind tot felul de expeditii imaginare, cu drumuri marcate cu piuneze rosii si povestindu-mi despre tot felul de locuri fantastice pe care aveam sa le descopar intr-o zi. Pe ai mei i-am anuntat despre planurile mele ambitioase defilind prin casa cu un tub de carton pe care-l tineam la ochi strigand ''Pamant la orizont!'' si ''Pregatiti-va pentru debarcare!'', pana ce parintii mei m-au hasait afara. Cred ca se temeau ca bunicul meu sa nu imi transmita un fel de boala a visatorului, incurabila, de care sa nu ma vindec niciodata-si fantasmagoriile astea sa nu ma indeparteze cumva de la preocupari mai practice-, asa ca, intr-o zi, mama s-a asezat langa mine si mi-a explicat ca nu puteam sa ma fac explorator pentru ca totul fusese deja descoperit. Ma nascusem in secolul nepotrivit si ma simteam tras pe sfoara. 

   M-am simtit si mai amagit cand mi-am dat seama ca cele mai grozave povesti ale Bunicului Portman nu puteau fi adevarate. Povestile lui cele mai fanteziste erau tot timpul despre copilarie, despre faptul ca s-a nascut in Polonia, dar la 12 ani a fost trimis la un orfelinat din Tara Galilor. Cand il intrebam de ce a trebuit sa isi paraseasca parintii, raspundea mereu la fel:  pentru ca era urmarit de monstrii. Polonia gemea de ei, spunea bunicul.

   -Ce fel de monstrii? il intrebam holbandu-ma. 

Schimbul asta de replici devenise un fel de ritual.

   -Unii oribili, cocosati, cu pielea putrezita si ochi negri, imi spunea. Si mergea uite-asa!

   Si se tara dupa mine imitand un monstru din filmele alea vechi, pana cand o luam la fuga razand.

   De fiecare data cand mi-i descria, inventa un nou detaliu inspaimantator: ba miroseau a gunoi intrat in putrefactie, ba erau invizibili, dar aveau umbre; in gurile lor se ascundea un ghem de tentacule viermuinde pe care le puteau azvarli dupa tine intr-o clipita si puteau sa te traga spre maxilarele lor puternice. In scurt timp a inceput sa adorm greu, imaginatia mea transformand scartaitul rotilor pe pavajul ud in respiratie zgomotoasa sau umbrele de sub usa in tentacule negre, incolacite. Imi era frica de monstri, dar mi se parea grozav ca bunicul meu se luptase cu ei si ii invinsese, ca supravietuise si putea sa imi povesteasca totul.