Let's laugh!

8. Jurnalul lui tanti Aglae

Duminică, 4 octombrie.

Azi prăjeam peşte, cu uşa deschisă la apartament, ca să nu-mi afum carpetele cu Răpirea din Serai, şi trăgeam cu urechea la ştiri.
Când colo, ce aud? Marţea viitoare se aduc moaştele sfintei... aaa.. n-am înţeles ce sfântă, dar ideea e că se aduc nişte moaşte la catedrala de pe deal.

Doamne, îţi mulţumesc! Or să ne dea sarmale gratis! Trebuie să mă duc!

Luni, 5 octombrie.

Azi am început un program de tonifiere şi fortifiere în vederea pelerinajului meu de marţi, la sarmale, pardon, la moaşte.
Trebuie să fiu în cea mai bună formă, ca să am putere să-i înghiontesc şi să-i împing pe ceilalţi credincioşi care ar putea să-mi stea în cale. Aşa că m-am înscris la sală, la un program de cardio, combinat cu tae-bo. Instructorul a cam strâmbat din nas când i-am zis că am 68 de ani, dar când i-am ars o palmă prietenească peste spinare, a înţeles că pot face faţă cu brio antrenamentelor.

Marti, 6 octombrie.

Azi mi-am cumpărat nişte vitamine Centrum, un tub de unguent anti-artrită şi nişte ciorapi medicinali negri, decenţi. De asemenea, de la magazinul sălii de fitness mi-am luat nişte batoane proteice şi un borcan imens cu praf de proteine. Mai sunt mai puţin de 5 zile până la marele eveniment şi mi-am propus să beau shake-uri de proteine ca să-mi întăresc musculatura. Se anunţă aglomeraţie mare!

Miercuri, 7 octombrie.

Când am ieşit de la sala de fitness, am văzut pe un stâlp un anunţ pentru cursuri de actorie. Mi-am dat seama că pelerinajul meu va fi televizat şi că trebuie să dau bine pe sticlă, aşa că am sunat şi m-am programat la o şedinţă. A fost extraordinar! Am învăţat cum să răcnesc convingător "Mi-e rău! Oameni buni, nu mai împingeţi!", cum să-mi dau ochii peste cap, artistic, cum să leşin şi să cad elegant fără să mă lovesc şi cum să dau interviuri la teve când or să mă întrebe ăia de ce mi s-a făcut rău. Mi-am pregătit şi discursul. "Nu mai există frică de Dumnezeu! Oamenii sunt răi şi m-au împins până am rămas fără aer!", plus păr răvăşit şi lacrimi în ochi. O să iasă minunat!

Joi, 8 octombrie.

Oare cu ce ar trebui să mă îmbrac? Ultimele haine anti-sfâşiere mi-au fost distruse la inaugurarea bisericii din cartier. Moşul ăla nenoro..., pardon, Doamne, ştiu că nu e frumos să vorbesc urât, dar moşul ăla cred că ştia karate, altfel nu înţeleg cum de m-am trezit în patru labe chiar înainte să ajung la cazanul cu fasole, cu baticul peste ochi. A ierta e creştineşte, dar eu n-am să-l iert niciodată!

Vineri, 9 octombrie.

Cred că o să-mi cumpăr o pereche de pantofi de-ăştia, Naic, parcă aşa l-am auzit pe fi-miu zicând. Sau mai bine îi împrumut pe ai lui, n-o să-şi dea seama că îi lipsesc câteva ore. Da, aşa o să fac. Tot el parcă zicea şi "Doar fă-o", aşa că de ce nu, mai ales dacă e în numele Domnului. Ciudat, de când beau shake-urile alea de proteine mi s-au umflat muşchii şi sunt excitată tot timpul. Ptiu, necuratule, fugi de lângă mine, eu mă pregătesc pentru un eveniment pios, da?

Sâmbătă, 10 octombrie.

Azi am avut ultimul antrenament. L-am bătut pe instructor de i-a sunat apa-n cap, în timp ce strigam "Oameni buni, nu mai împingeţi!!!". La final, l-am convins pe altul să-mi arate o mişcare de placare a adversarului ca la rugby. Acum sunt, în sfârşit, pregătită pentru ziua cea mare! Mai am nevoie doar să-mi fac rost de un scăunel.

Duminica, 11 octombrie.

Azi a fost o zi măreaţă! M-am trezit de la ora 3 dimineaţa, m-am încălţat cu adidaşii lui fi-miu, mi-am luat scăunelul şi m-am postat la coadă la moaşte. Se ştie că o coadă este cea mai bună reţea de socializare şi nu pierd niciodată ocazia să mă aşez la una sau chiar să formez eu una. Mda, din păcate, au fost câţiva concurenţi care au venit înaintea mea. Data viitoare o să mă trezesc la 2 şi o să fiu prima, ca atunci, la coada la bilete la revelionul lui Vanghelie. Vai, ce amintiri frumoase! Am făcut şi lista! Mi-aduc aminte că i-am dat şi un upercut unei muieri cu tupeu care a vrut să se bage în faţa mea. Cică era în cârje, dar am văzut eu cum le-a aruncat după ce a luat biletele şi s-a dus în grabă la o coadă la medicamente, unde venea televiziunea şi trebuia să leşine cineva.

Dar să nu divagăm. Am stat 7 ore la coadă, mişcându-mi scăunelul pe măsură ce lumea înainta. A fost şi o slujbă, dar n-am auzit nimic pentru că eram prea departe, tanti Lenuţa povestea câţi mici a băgat în ea la un eveniment electoral din parcul Izvor, iar o ţigancă vindea flori şi seminţe în gura mare. Însă importantă e credinţa interioară, nu? Pe la 12, când coada a ajuns în curtea catedralei, lucrurile au scăpat uşor de sub control. Lumea a început să freamăte. Cineva mi-a dat un şut la scăunel şi m-am trezit bâjbâind pe jos după ochelari. I-am găsit şi apoi i-am aplicat nesimţitului o lovitură fulger învăţată la tae-bo. Individul a început să urle: "Oameni buni, nu mai împingeţi!" Asta m-a enervat groaznic. Păi era replica mea! I-am dat un cot în gură şi l-am redus la pioşenie şi respect, apoi am profitat de uluirea lui şi m-am băgat în faţă. Am apucat să pup ceva, nu mai ţin minte dacă erau moaştele sau poşeta unei cucoane care mă călca peste Naic cu tocurile cui, dar ideea e că apoi m-am trezit la o altă coadă, cea pentru sarmalele cu mămăliguţă.

Aici s-a văzut cât de mult a contat investiţia mea în fitness, actorie, medicamente şi batoane proteice. Practic, devenisem imună la durere şi nu mai ţineam cont de îmbrânceli şi ghionturi. Pe la mijlocul cozii, am tras aer în piept şi mi-am ţinut respiraţia până m-am învineţit, apoi m-am întins pe jos strigând cât mă ţineau puterile "Leşin! Leşin!". Am fost scoasă imediat afară din coadă, o asistentă drăguţă mi-a dat apă şi un aspacardin, iar o altă doamnă binevoitoare mi-a adus şi o porţie dublă de sarmale pe care le-am mâncat lejer, în cortul de prim ajutor, nu ca fraierii care se călcau în picioare la coadă.