Inuman

Prolog

      Priveam propria reflexie cum se încruntă cu nervozitate. Oglinda luminată nu mă făcea să par mai strălucitoare, mai frumoasă, ci îmi scotea la vedere imperfecțiunile, chipul unui copil ce încă mai viețuia în interiorul meu.

-Honey, arăți minunat! Am continuat să mă încrunt. Nu te mai strâmba! Ești superbă.

     Revedeam întotdeauna aceiași fetiță stranie, ce tocmai descoperise cutia cu machiajuri a mamei sale.

     Kalia nu renunța.

-Doamne! Uită-te la tine! Păr blond, cea mai dulce culoare pe care am văzut-o vreodată... Nevopsit. vine spre mine și se apleacă pentru a privi originalul, nu doar reflexia. Piele de porțelan. aș fi contrazis-o; acum întreaga mea față era acoperită de pudră. Iar ochii ăștia gri, fato, ai putea vrăji un băiat doar clipind!

     Mi-am aplecat capul; mi-am lăsat privirea în pământ. Nu, ea nu are dreptate. Nu vreau să o mai ascult, să-i ascult cuvintele magice, să se aștepte că mă va vrăji și că mă voi ridica.

-Nu asta contează. am murmurat și sunt sigură că a înțeles ce voiam să spun.

     Ea știa totul despre mine. De fapt, nici nu erau prea multe de știut. Puteai doar să mă privești o data și să citești cu litere mari pe fruntea mea: anxietate.

     ...însă ea mă înțelegea.

-Ai încredere în mine. Ai ajuns până aici. Nu mai poți da înapoi.

     Am ajuns până aici datorită ție și din vina ta, aș fi vrut să spun. însă cuvintele mi se opreau în gât, ca de fiecare dată. Aș fi vrut să fiu înapoi la conacul bunicilor, să alerg pe scările din lemn; să lenevesc pe pervazul geamurilor mari în timp ce stropii de ploaie se lovesc de sticlă, condensându-se; să simt mirosul grâului copt sau a ierbii proaspete; să mă balansez în leagănul construit de tata... Atâtea amintiri. Mi-am ridicat capul. Mi-am privit reflexia de parcă m-aș fi văzut în apa limpede a iazului umbrit de copaci, mărginit de conac, curățat în fiecare an de bunicul.

     "-Nu te mai apleca! Stai departe de iaz!" îl auzeam țipând la mine când eram mică; îmi legănam picioarele desculțe deasupra nuferilor rozalii ce creșteau pe lângă marginea de piatră a iazului. Nu ajungeam niciodată decât întinzându-mi degetele de la picioare la suprafața apei. "Nu te mai apleca! Or să iasă spiritele din adâncuri și or să te prindă de picioare. Trăiesc sub molozul apei, sub mușchi, sub papură, sub nuferi... chiar acum privesc spre piciorușele tale, cum se leagănă... se leagănă..." vocea sa îmi răsuna chiar și acum în minte.

-Swetty, tresar când Kalia își pune mâinile pe umerii mei, ești gata. Să mergem.

     Mă prinde de mână, iar eu murmur un 'okay'.

     Mi-am îndesat picioarele în pantofii lucioși, argintii. Știu că pot merge pe tocuri. Oh, măcar asta pot face.

     Vasul se legăna ușor; primii mei pași păreau nesiguri, însă privirea Kaliei mă susținea în fiecare moment.

     Am aruncat o ultimă privire în oglindă, rochia albastră venea elegant, aproape minunat pe mine. Perfect, aș fi spus, dacă nu aș fi fost eu imperfectă.

***

     Lowkey Boat. A optsprezecea zi a lunii iulie. Fluviul Volga.

     Totul a început cu o propunere de vacanță, o destindere bine-meritată după terminarea liceului. Destinația: Rusia. Foști colegi, prieteni, cunoștințe, prietenii colegilor, colegii prietenilor, cunoștințele colegilor, și tot așa până la o mare parte de persoane necunoscute au fost invitate și anunțate în legătură cu vacanța. Toți o doreau, toți o așteptau, numai eu știu cât de mult n-am vrut să merg. Însă, a intervenit același lucru, aceiași persoană care mereu și mereu mă îndeamnă către linia de plutire, mă include în societatea de care mă simt atât de mult respinsă. Kalia.