Inuman

Capitolul 1: Niciodată singură

-Roger, strigă el cu voce îngrijorată; se plimba ca un urs flămând printre aleile boltite. Rogerr! știi... Roger... știi unde e fetița!?

      Îl frământa, era îngrijorat. Să o fi pierdut o singură dată din vedere și ar fi intrat în panică. Poate că nu avea nici o intenție rea, poate că era doar încăpățânată, angajată într-o joacă ușor diabolică, însă obișnuia des să se distreze pe seama 'bătrânului urs'.

      Doar frunzele veștede mai înviorau peisajul târziu, tomnatic; foșneau în suflul vântului, îți încălzeau corpul înfrigurat prin culorile vii.

      Roger traversa grădina într-un palton negru, înfășurat cu un fular până-n vârful nasului și cu mâinile îndesate în buzunare. Frunze erau împrăștiate într-un covor neuniform, cromatic, pe peluză; vântul puternic le răspândea în aer, le risipea, le făcea să valseze în mici tornade, trosneau sub pașii apăsați ai tânărului Roger.

      Bunicul se apleacă pe sub vița de vie, și înjură în barbă când piciorul i se prinde într-o funie de legătură. Băiatul său aleargă chicotind spre el, își scoate mâinile din buzunarele paltonului și-l ridică din încâlceala crengilor de vie. Fața sa era roșie, aproape violetă, și îmbufnată ca a unui urs bătrân. O să-și aducă aminte de asta și o să i se pară amuzant. Cândva, eu eram cel pe care îl urmărea; se tot veselește povestind asta de Crăciun sau Paște rudelor. își spunea Roger.

-Se înserează... se face frig... iar ea nu e de găsit. suspină bătrânul.

      Acum privea întinsa peluză în toată splendoare unei înserări de toamnă. Firele de iarbă, frunzele împrăștiate, sclipeau roșiatice datorită picăturilor de rouă. Pe jumătatea opusă a peluzei umbra conacului se proiecta ca un zid de întuneric ce acoperă orizontul.

-O să încerc să o strig și eu, poate mie îmi răspunde.

-Nu, Roger, n-o să răspundă nimănui, fie el din familie, fie străin.

      Roger stă un moment să contemple culoarele boltite de viță de vie. Pomii fructiferi, înalți și grosolani, și sălciile plângătoare înconjurau grădina ca într-un cocon. Izvorul și heleșteul se auzeau, prin liniștea serii, într-un susur lin și confuz.

-În ce era îmbrăcată?

-Într-un hanorac crem... pe vremea asta. Nici măcar nu și-a luat căciulă; are părul despletit... pe frigul ăsta! bătrânul oftă cu nemulțumire.

-Griz, nu înțelegi, e ca o rază de soare în întunericul ăsta... ca o stea.

      Și avea perfectă dreptate. Doar ea, cu părul lung, blond, despletit, ar fi arătat ca o rază de lumină; alergând, ca o vâlvătaie, flacăra unei lumânări; doar ea, în hanoracul crem, ar fi adus lumină în ochii sclipitori ce o priveau.

-Ne-a auzit! strigă Roger, iar mâna sa îi fugi instinctiv către livada de pomi fructiferi.

      Crengile stufoase ale unui măr foșniră, și, cu o ultimă mișcare a ramurilor inferioare, ea ateriză în mormanul de frunze veștede; ca o stea căzătoare.

-Faith! glasul bătrânului urs răsună în atmosfera dulcii înserări.

      Însă ea era deja în picioare, și alerga, alerga cu părul strălucitor în vânt de-a lungul marginii coconului. Departe, peste peluză, deasupra iazului, pe malul plin de nuferi rozalii, de papură, ea se apleca pe sub brațele verzi ale sălciilor plângătoare. Două stele străluceau în depărtare: micuța Faith, alergând, și reflexia sa în oglinda iazului.