Se spune că într-o seară neobişnuit de senină, Luna fermecată ar fi vrut să vrăjească o anume muritoare. Nu era cu nimic mai deosebită de altele, nu avea nici frumuseţe aparte, nici inteligenţă strălucitoare, nici cuvinte magice. Tot ce avea mai frumos era inima. De fapt, piesa mult dorită de Lună nici măcar nu mai era a ei. De asta îi era ciudă, de asta voia să o răpească. Doar că cineva i-o luase înainte. Cu mult deasupra ei şi a milioanelor de stele, un prinţ nemuritor îi captură inima fetişcanei.
Mergând pe-aleea luminată, mai mult visând decât păşind, fata speră la o privire în care ades stele se luptau spre a străluci. Când însă prinţul o primi, în braţele de-un calm ceresc, ea se gândi că-i prea prejos să merite aşa un dar. Dar el o înfrumuseţa cu vocea sa, o alina cu sărutări, o-ncununa cu iubire şi o preţuia mai presus de limitele slabe ale umanităţii. Şi-atunci, inima ei găsi locul în pieptul lui mult mai potrivit decât în propriul locaş. Iar când nemuritorul şi-a unit dragostea puternică cu cea firavă a fetei, luna se sfărâmă şi una nouă se formă.
Nicicând eternul nu-acceptase aşa o mare umilinţă. Să se unească două inimi fără voinţa sfintei Lune? Dar care lună, căci acum dragostea încununase şi cerul infinit şi lumea cea săracă? De-atunci Luna nu mai fură inimi de la biete fete, ci le-ndemnă să bată tare ca cel iubit să le accepte.
