De fapt, nu e deloc asa.
Probabil tu, cel care citesti asta acum, te intrebi "asa cum?". Si uite-ti si raspunsul.
Ce ar putea sa mai fie asa? Increderea in mine pe care am avut-o si s-a spulberat? Sau poate felul ala mandru in care umblam prin scoala cand il cautam discret cu ochii-n patru. Sau ai putea crede ca obrajii aia care se transformau intr-un rosu aprins cand imi zambea, vorbea, ardea o privire, orice. Ar putea sa mai fie la fel felul meu de a ma purta, de a reactiona la afectiunea sau chiar la orice miscare din jurul meu? Ar putea sa ramana la fel modul in care vorbesc despre el si modul in care il vedeam in sufletul meu? Partea aceea a povestii pe care nu o spuneam nimanui, nici macar celor mai bune prietene la o petrecere in pijamale, in serile alea cu povesti "picante", ca sa le zic asa. Ei bine, da. Aici poti avea dreptate. Modul in care il vedeam cu adevarat si persoana pe care eu o stiam, asta nu se va schimba niciodata. Persoana aia buna pe care o vedeam eu, pentru ca asta ma lasa iubirea asta tampita sa vad. Ma lasa sa vad fericire, bunatate, fericire, bunatate si tot asa. Cum se purta cu mine, cum imi vorbea, cum imi zambea, totul. Ahh..ce amintiri... M-as intoarce la ele iar si iar numai pentru cateva secunde. Ei bine acum ma intorc in trecut si m-il amestec cu ceea ce vad eu in prezent, ce se intampla de fapt atunci. Iubirea te face sa vezi chestii pe care vrei TU sa le vezi, nu care sunt cu adevarat reale. Halucinezi, intrii in aerul acesta captivant al afectiunii si al fericirii continue. Te invarti in jurul acelorasi fapte, vorbe si priviri. Spuneam tot timpul ce par, ce buze, ce atitudine, ce ochi caprui. Dupa aceea renunti la tot si te gandesti mai bine. Cati baieti cu acelasi par carliontat nu exista? Aceiasi ochi caprui in care puteam jura ca ma pierd la fiecare cuvant pe care m-il spunea, aceeasi gropita pe care o avea atunci cand imi zambea. Doamne ce frumos. Cam asa era, nu? Ei bine iti zic eu. Da, asa era. Si inca cum... Si, din pacate, folosesc trecutul cu parere de rau pentru ca sunt constienta de faptul ca daca ne-am vedea acum, ne-am vedea ca pe niste straini sau ca pe niste amici carora le spui un simplu "buna". Nu as stii ce s-ar afla in mintea lui dar pot spune ca mie mi s-ar inmuia picioarele, as zambi sau m-as panica. M-as opri cu greu din a nu il strange in brate si a-i spune usor "cat de mult mi-ai lipsit".
