Dupa un an de pauza, revin cu o poveste (nu as numi-o inca roman) care nu seamana cu nimic din ce am scris pana acum. Nu este o poveste cu si pentru adolescenti, asa cum v-am obisnuit, dar desigur ca poate fi citita de oricine, atata timp cat nu e deranjat de maniera in care este scrisa.
Nu are capitole, asa ca pun un mic preview.
Atentie, limbaj vulgar!
Partea întâi: Ana
Era viaţa mea
Şi se numea:
Ana
(Vama Veche)
Singurul motiv care mã împiedica sã mã sinucid era Ana. Sau cel puţin, aşa îmi spuneam atunci. Era aşa, slabã şi înnebunitã dupã mine. Avea nevoie de mine, nu putea trãi fãrã mine. Nu vroiam sã îi pricinuiesc o atât de mare durere. Era cam singura persoanã care mã iubea. Nu era îndrãgostitã de mine, adica nu cred cã era. Iubirea noastrã nu era sexualã. Ne sãrutasem de câteva ori, dar numai în joacã. Odatã, la “adevãr sau provocare”, altã data când pierdusem un pariu, altã data de plictisealã. Cred cã era şi puţin egoism în prietenia mea cu ea, pentru cã nu doar mã aprecia la adevãrata mea valoare, ci sãrea mult peste adevãrata mea valoare, supraapreciindu-mã.
Ȋmi spunea mereu “Dora, fatã, tu eşti extraordinar de frumoasã!”.Vroiam sã îi spun cã o urãsc atunci când îmi spune “fatã”, ca numai vaca fatã, dar dupã aceea spunea ceva adorabil care îmi gâdila orgoliul şi uitam de ura mea iniţialã.
Avusesem de multe ori în gând sã mã sinucid. Mã întrebam câte folii de distonocalm ar trebui sã înghit ca sã fiu sigurã cã mor. Mai rãu decât moartea, mã speria gândul cã o sã ajung la spital, o sã îmi facã ãia spãlãturi stomacale şi o sã supravieţuiesc, apoi o sã mã priveascã toţi retardaţii de parcã aş fi o sinucigaşã ratatã.
Nu-i vorbã, cã distonocalmul nu se mai dã demult fãrã reţetã, dar am o prietenã care are o prietenã care ştie pe cineva care lucreazã la o fabricã de medicamente şi sustrage de acolo zeci de cutii, vânzâdu-le la suprapreţ celor bolnavi cu duhul.
Ȋn niciun caz nu aş fi ales sã îmi tai venele-prea mult sânge mã face sã îmi fie greaţã- şi nici sã mã arunc de pe balcon-şi înãlţimile îmi fac greaţa- deşi moartã fiind, nu prea ar mai fi contat, dar uram sã îmi imaginez cã ultima imagine pe care o voi vedea înainte sã mor va fi a sângelui meu curgând pe faianţa albã, ieşind pe sub uşa de la baie, sau a trotuarului care se apropie în vitezã de capul meu, în timp ce cad în gol. La cât sunt de ghinionistã, aş avea şanse sã supravieţuiesc unei cãderi de la etajul şapte.
Deci Ana mã ţinea în viaţã, la modul cel mai propriu. Acceptasem demult cã viaţa e de cãcat şi lumea e plinã de proşti, aşadar nu prea meritã sã trãieşti. Decisesem cã oamenilor nu li se întâmplã lucruri bune sau rele pentru cã le meritã, ci pentru cã s-a nimerit ca ei sã fie acolo şi sã le primeascã moca.
Mie mi se întâmplase sã descopãr cã viaţa e o curvã cu tarife mari şi prestanţã ieftinã, dar trãiam încã pentru Ana. Locuiam împreunã într-o garsonierã din centrul Bucureştiului, fãrã iubiţi sau pãrinţi sau cãcaturi din astea. Ne aveam una pe cealaltã. Ana lucra la un call center, opt ore pe zi, eu “o frecam dubios”, cum zicea Mişu’. Fãceam chestionare, scriam pentru douã bloguri, împãrţeam fluturaşi sau îi aruncam la gunoi, uneori îi ţineam locul lui Dragoş, barmanul din Private Hell, şi îmi dãdea şi el nişte bani, sau îi fãceam curat lu’ frate’miu prin casã, pentru câteva zeci de lei. Câştigam cât sã îmi ajungã sã plãtesc jumãtate din întreţinere şi alte cheltuieli, sã mãnânc şi sã beau câteva beri din când în când şi sã fumez un pachet de ţigãri pe zi.
