Ziua unu

18 0 0
                                    

Azi ? Nimic interesant. Ce sa zic? Am fost la scoala . Am vorbit alta limba . Am ras cu noua mea prietena. Nu am facut sport. Am cusut la portretul meu. Am iesit in oras cu rusoaica. Stii izbitor de frumoasa, ochi caprui, buze mari, bine conturate, un nas borcanat , dar merge perfect pe fata ei . Slaba, a mai slabit, parul ei a mai crescut, trece de talie, e foarte lung. Am fost si am mancat o ciocolata si acum sunt acasa. Stau. Scriu. Citesc.

Adica nu e ca si cum viata mea a luat o intorsatura totala ! Nu e ca si cum, m-am mutat in alta tara ! Nu e ca si cum acum un an traiam linistita in Romania, adica de ce sa ai prieteni de o viata care sa te inconjoare, cand poti sa stai printre straini! Nu e ca si cum din cauza schimbarii aceasta, sunt in pana de un an si da, spun un an, dar asta doar pentru ca inca nu m-am obisnuit cu schimbarea asta sunt de aproape doi ani aici ! imi lipseste acasa si cand spun acasa, ma refer la mine. M-am pierdut total, nu mai sunt eu, nu mai stiu ce vreau, nici macar nu imi vad un viitor. E ca si cum astept sa mor, ma agat de fiecare moment in care simt ca traiesc . Poate ca par tipul acela de fata de 12-13 ani care nu are ce face acasa si s-a gandit,, Hei, ce ar fi sa ma fac de ras ?" ,dar nu este asa pur si simpu asta simt! Traiesc intr-un balon, ce nu poate fi spart sau zgariat. Este trist sa traiesti asa, sa vezi cum viata trece pe langa tine si tu nu te bucuri de ea. Poate ca daca as fi ramas acasa, toate sentimentele astea nu ar fi existat. Poate ca aberez si daca voi ajune vreodata sa postez ceea ce am scris, sau macar sa arat cuiva o sa ma creada o idioata. Nu am talent la scris si nu am avut vreo data in viata mea, poate ca am deja sute de greseli gramaticale, dar cui ii pasa? Orice ar fi, eu nu mai sunt eu de ceva timp.

Imi placea sa citesc, sa fac plimbari cu bicicleta, sa desenez, de fapt eram atat de sigura ca voi intra la liceul de arte din Brasov, incat imi adunasem toate,, capodoperele de arta "la un loc in speranta sa le pot lua cu mine cand voi merge sa ma inscriu la liceu. Aveam doar 13 ani, eram doar in clasa a saptea si credeam ca voi intra la un liceu, alaturi de cea mai buna prietena a mea si ca vom ajunge niste arhitecti excelenti! Dar totul s-a terminat cand am aflat ca ma voi muta in alta tara, intr-o tara a carei limbi, nici macar nu o stiam. Cat desppre tara, nici nu mai conteaza unde ma aflu in momentul asta.

Nu conteaza atata timp, cat eu nu mai sunt eu si lumea pe care o stiam nu mai este asa cum o stiam eu. E greu sa traiesti undeva unde de fapt nu ai vrut sa fi si chiar daca acum sunt obisnuita cu locul de aici, inca nu il cunosc. O, Doamne! Sunt pierduta total!



 Jurnal Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum