Nu era nimeni pe culoar. Asta era şansa lui. Mai verfică odată, ca să se asigure. Apucă gratiile reci şi îşi îndesă capul printre ele. Privirea sa de psihopat disperat ar speria pe oricine, asta dacă nu ar fi înconjurat de semeni, mai mult, sau mai puţin, afectaţi de nebunie. Acum se aud paşi...vine.
Poliţistul îşi face liniştit rondul, aruncând o privire atentă în celula unui anumit deţinut, sa vada daca a mai distrus ceva. Analizează atent celula, iar deţinutul face câţiva paşi înapoi, ştiind ce urmează. Poliţistul apasă butonul roşu din afara cuştii, iar acesta activează sistemul de protecţie. Două uşi metalice se unesc, izolând infractorul în încăperea de 5m 2, făcând acelaşi sunet nenorocit ca de fiecare dată când se dă stingerea. El aşteapta să se îndepărteze, iar ecoul paşilor se aude mai tare când uşile sunt închise.
-Hm, ce naiba? Şopti prizonierul, panicat.
Au dat drumul la gaz. A simţit mirosul şi a început să se dezechilibreze... deja avea halucinaţii, se sufoca. Asta se întâmplă cu cei care devin o problemă.
-Ajutor! Bătea în uşă, dar nimic. Mai urla din-când-în-când. Nu a durat mult că s-a şi oprit. Nu mai respira, dar, inca, nu murise.Căzu la pământ şi privea uşile metalice. Încă mai spera ca acestea să se deschidă...îşi imagina. Cât încâ mai era lucid îşi dădu seama că ceva străluceşte în întuneric; era brelocul fosforescent al poliţistului. Se târî spre el...era din ce în ce mai aproape, dar degeaba, prea târziu pentru creierul lui, înecat în gaz toxic. Mai clipi de câteva ori....doar aşa, de efect. Nu ştia că tot ce se întamplă este doar o iluzie pentru mintea lui bolnavă. Ceilalţi deţinuţi îl auzeau zbierând, dar el credea că tace, delira...
-Băi, hai să chemăm paza! Spuse unul dintre criminalii din celula 3B.
-Nu ştiu ce să zic, şi-aşa mai avem de stat aici încă 7 ani. Vrei să mai primim încă 10? Or să creadă că şi noi suntem implicaţi! Răspunse celălalt.
Până la urmă nu a spus nimeni nimic. Au aşteptat dimineaşa, suportând urletele acompaniate de lovituri violente în uşa metalică. La 9 dimineaţa , la o oră după ce uşile au fost deschise, nebunul s-a trezit la morgă. În celula lui erau urme de sânge peste tot, ca şi când avusese loc o luptă. În balta de sânge în care s-a zbătut nebunul , poliţiştii au găsit brelocul. Iniţial totul părea o încercare de a se sinucide, dar mai târziu poliţiştii au aflat cui îi aparţine obiectul. Nebunul i-a văzut pe poliţişti investigând. Când a realizat că e privit de alţi deţinuţi, a fugit înapoi la subsol, unde se afla morga. A intrat într-un compartiment gol, pentru cadavre, şi aştepta ca totul să treacă...în mintea lui totul era doar o problemă pe care, dacă o ignori, trece de la sine. Din păcate , nu era genul de persoană răbdătoare...aşa că a trecut la fapte, fără să vrea. Sunetul asurzitor al pistolului care se descărcase, mă trezise. Ce fac? Mă uit în jos şi observ că sunt pătată de sânge, dar nu e sângele meu. Instinctul m-a dus cu mâna pe armă. M-am dezechilibrat şi am scăpat...cadavrul. Un ţipăt ascuţit a fost cu greu reţinut de subconştientul care mă controla. Mă holbam la el, nebunul se holba la mine. Cadavrul încă sângera , nu era tocmai mort. A vrut sa scoată staţia radio din buzunar, dar i-am dat cu piciorul peste mână. Era şocat, puteam citi asta pe chipul lui plin de vânătăi. Eram speriată, dar nu îmi părea rău.
-Acum suntem chit! Urlă nebunul la cadavru. Mai mult ca sigur ca era mort.
Tot nu înţelegeam ce se întâmplase...de ce l-am ajutat? Se uita la mine, cu un zâmbet sadic pe buze. Încet-încet începeam să-mi amintesc. Era târziu...mă lovise cu ceva în cap şi credea că sunt inconştientă, dar văsusem ce era important. Îşi scăpase brelocul în celula nebunului, dar nu a băgat mâna după el...probabil de frică. L-a sigilat şi a dat drumul la gaz. Mă târam spre el, vroiam să-l opresc. A plecat pentru un moment, atunci mă ridicasem. Am oprit gazul ,dar, nebunul încă urla. Am fugit. Am fost împuşcată în umăr. Mă trezisem la morgă, şi cineva bătea dintr-un compartiment. Era el, el...nebunul.
Nervoasă, am lovit cadavrul, amintindu-mi ce făcuse.Ba chiar am urlat la el. Acum mă simţeam bine. Aveam alături pe cineva ca mine,cu toate că nu ştiam ce însemna asta. Nuştiam ce urma, mi se părea normal să luăm cadavrul şi să-l ascundem, să plecamde acolo! Dar ne-am trezit înconjuraţi de întăririle pe care le chemase nenorocitul.
-Staţi! Nu ! El a vrut să mă omoare! Era legitimă apărare! Urlă el, panicat.
-Are dreptate! L-am ajutat. Spun eu, dându-mă de gol. Aveam mâinile pătate de sânge. Nici eu nu m-aş fi crezut , dacă mă auzeam spunând asta. Nu condamn pe nimeni pentru cele ce-au urmat. Nu regret nimic....
Este incredibil ce iluzii ne poate oferii, uneori, subconstientul... cate vise pot părea reale până când ne trezim. Am păţit-o şi eu; am fost implicată în ceva ce ... dacă stau să mă gandesc bine...am ajutat la uciderea unui poliţist decorat. Acum sunt şi eu închisă, într-un loc mult mai interesant decât o puşcărie. Sunt la spitalul de nebuni. Naiba ştie cum am ajuns aici, de la o gardiană în uniformă închisă la culoare, la o psihopată intr-o cămaşă de forţă. Nici nu ştiu 'oamenii ' cât de vastă este mintea unui nebun, cât de multe pricepe ea...care îi este limita de înţelegere.
