Just a story

Gânduri

Dacă astăzi te-aş opri pe stradă, şi te-aş întreba: "Ce înseamnă iubirea?"
Ce mi-ai răspunde...
---------------------------------------------------------

"Se spune că dragostea schimbă vieți. Ceea ce în mare parte e adevărat. Viața ta chiar se schimbă. Nu mai eşti singur. Acum ai pentru cine să lupți.
Dar ce se întâmplă în momentul în care descoperi că nu mai ai pentru cine să te zbați?

Îți scriu asta, pentru că interiorul meu este atât de omogen. Nu ştiu ce să fac. Lumea mea se destramă încetul cu încetul. Singura realitate pe care o mai văd acum e...singurătatea.
Credeam că ea e aleasa. Credeam că, alături de ea o să îmi petrec tot timpul.
Aş fi făcut orice sacrificiu pentru ea. I-aş cânta, aş face-o să râdă, i-aş scrie dedicații. Ea ar fi lumina de la capătul tunelului. Ea, ar fi ceea care mă scoate din lumea mea imaginară, în care trăiesc.
Iubirea e cel mai colorat sentiment, cel mai volatil. Ea nu judecă, nu îți cere nimic la schimb, ea doar îți oferă un mic dar de care tu să profiți. Păcat că el nu durează la nesfârşit. Iar când dispare, s-ar putea să nu mai înțelegi nimic. Ai putea fi şocat de felul în care realitatea te poate lovi. Azi ai tot, iar mâine nimic.
Sentimentele au fost, sunt şi vor fi mereu un cerc împărțit în mai multe bucăți. Fiecare bucată e un sentiment, iar toate la un loc formează un întreg.
Dacă una lipseşte, cercul se deformează şi astfel: Nu poți zice că eşti fericit, dacă niciodată nu ai fost trist. Nu poți ştii ce e mândria, dacă niciodată nu ai fost călcat în picioare.
Orice sentiment are un opus, iar pentru a ştii cu adevărat esența vieți, trebuie să trăieşti fiecare sentiment la momentul său. Să nu laşi nimic să treacă pe langă tine, iar la finalul vieții tale să te întrebi de ce ai lăsat asta să îți scape. Ele ne crează caracterul, şi ne ajută sa ne maturizăm.
Sincer, eu nu vreau să mă maturizez..dar odată cu trecerea timpului eu nu mai sunt copil. Devin adult. Şi asta mă doare cel mai tare. Faptul că niciodată nu o să mai fiu la fel. Mereu o să fiu într-o continuă metamorfoză. O să ajung să mă plâng de toate lucrurile din jurul meu, o sa critic şi o să fiu criticat.
Însă..nu ştiu cum să fac asta, când ea nu mai e aici. Momentele mele de stabilitate au apus odată cu ea, iar acum sunt plin de instabilități. Trăiesc orice moment la maxim, şi vorbesc fără să gândesc, că o să jignesc pe cineva. Dar nu ar trebui să mă mire. Astea sunt vremurile, iar eu trebuie sa mă adaptez. Fetele preferă băieții care le jignesc, iar cei care le respectă sunt doar nişte fraieri. #Badboy.
Dar degeaba mă gândesc la astea, oricum nu o să le înțeleg..si nici nu îmi doresc asta. Pff.. e aşa complicat.
Anyway, nu mai pot să stau. Îți scriu altă dată, Klaus.
Cu bine, Thomas."

Wow, asta a fost ciudat. Niciodată nu mi-aş fi imaginat câte pot să am în comun cu o persoană pe care nu o cunosc. Paginile astea chiar o să mă ajue să înțeleg lucruri noi. Având în vedere că sunt trăite chiar de fratele meu. Cine ar fi crezut că în urma curățeniei nu poți găsi nimic bun.
Se pare că acesta e un jurnal mai vechi, uitat în această casă a "refugiaților". Măcar acum ştiu sigur că fratele meu a existat, şi a locuit în casa în care stau chiar în momentul acesta. Însă acum, trebuie să mă gândesc un pic la prezent după care seară de seară aş putea răscoli puțin câte puțin trecutul lui Tom.
A doua zi, mă trezisem cam somnoros şi simțeam nevoia să stau şi să lenevesc în pat toată ziua. Însă nu era aşa de simplu. Ca să supraviețuiesc trebuie să am bani. Ceea ce în momentul de față îmi cam lipsesc. Ştiam că bani nu cresc în copaci. Şi pentru a-i avea, trebuie să muncesc. Dar unde..?
Am aplicat pentru câteva job-uri, dar am fost respins de fiecare dată. Tot ce auzeam era: Ne pare rău, dar nu ai experiența necesară. Şi nici un tutore, care să te poată ajuta în caz că pățeşti ceva.
Asta auzeam toată ziua. Deşi contextul era diferit, înțelesul era acelaşi: "Nu angajăm orfani!"
Eram debusolat, dezamăgit, şi mă plimbam singuratic pe străzile Bostonului. Când deodată, în vitrina unui restaurant rău famat era scris un anunț prin care era nevoie de personal.
Am intrat înăuntru, era un restaurant sărăcăcios, care nu prea avea mulți clienți. Lucru ce nu mă miră, arată mai mult a epavă decât a restaurant. Câteva scaune erau mai şubrede, mesele erau acoperite cu hârtie; iar de praf nu mai zic. Era peste tot. Mă întreb cum doamne, a reuşit să reziste atâta timp.
Mă aşez pe un scaun, şi încep să mă gândesc:" Oare e bine ce fac? Ar trebui să plec? Adică...mnah, nu e chiar locul ideal unde ai putea să lucrezi"
Însă gândurile îmi fuseseră întrerupte dr o voce:
-Ce faci, tinere?
Mă uitam în jur să văd cine m-a strigat. Dar tot ce vedeam era un bătânel care dormea cu capul pe masă. Era imposibil ca el să mă fi strigat. Abia respira. Iar gâfâiturile lui erau din ce în ce mai puternice.
-Cu tine vorbesc! Se auzise din nou.
-Dar..Cine eşti?
-Eu sunt Calvin, zise bărbatul care tocmai apăruse de după tejghea.
Era un om mare, dolofan cu un şhorț plin cu grăsimi. Fața-i era udă de la transpirație. Iar de sub mustața mare şi stufoasă i se vedeau dinții gălbejiți.
-Scuze, că te-am speriat. Nu am avut intenția asta.(zise în timp ce îşi aprinse o țigară) Cu ce te pot ajuta?
-Păi... să vede-ți d-le. Am venit pentru anunț.
-A, splendid. Interviul de angajare nu o să fie greu. Câteva întrebări. O să fie uşor. Eşti gata?
-Presupun..
-Cum te cheamă şi câți ani ai?
-Christopher, 14 ani.
-Ai experiență în domeniu?
-Nu. Nu am mai lucrat nicăieri până acum.
-Poți să ridici lucruri grele ?
-Nu
-Poți să zbori?
-Nu
-Care e teoria haosului?
-Poftim?
-Primul om pe lună a fost..?
-Stai, stai, stai. Ce legătură au asta cu jobul?
-Niciuna. Oricum erai angajat. Eşti singurul care a trecut pe aici în ultima vreme. În plus mă plictiseam, şi nu aveam cu cine să vorbesc. Fratele meu e cam somnoros pe parcursul zilei. Şi arată cu degetul spre bătrânel.
-Nu vă supărați domnule dar sunteți cam ciudat.
-Ştiu. Şi tu o să ai o grămadă de lucruri de făcut. Având în vedere, că în perioada următoare o să renovăm localul. Dar deocamdată, tot ce poți face e să speli pe jos, să strângi resturile de la mese, şi să speli farfuriile.
-Serios?
-Da. O să fie simplu. Nu prea avem clienți. Iar salariul o să fie în funcție de câți clienți o să avem pe parcursul lunii. Acum, te rog să ma scuzi, eu trebuie să plec.
După care ieşise pe uşa restaurantului, şi se pierdu în mulțime.
Fac şi eu acelaşi lucru, numai că eu mă îndrept spre casă. "Wow, ce om ciudat. Ce interviu ciudat. Ce întâmplare ciudată. Oare ce mai urmează?"