Ochii aceia ageri și zâmbetul lui batjocoritor îmi revin și acum în minte. Atitudinea lui, mereu superioară mă făcea adesea să plec capul la vorbele lui, să-mi fie rușine de mine însumi și să mă consider doar o simplă prezență. Îmi aduc aminte de lacrimile amare care mi se prelingeau pe obraji atunci când mi-a aruncat acele vorbe în față, vorbe usturătoare care și-au lăsat amprenta într-un colț al sufletului meu. Puteam citi disprețul ce i se așternea pe chip asemenea unei măști dar nu înțelegeam de ce. Ce i-am făcut de niciodată nu mă lăsa în pace? Nici până acum nu am reușit să găsesc un răspuns la această întrebare și au trecut deja cinci ani de atunci.
Cinci ani întregi, în care am trecut unul pe lângă celălalt fără să ne spunem decât un „Bună" mai mult din politețe decât din dorința de a-l rosti. Cinci ani în care nu am vrut să știu nimic de el, în care l-am evitat cât am putut de mult și în care am încercat să-i neg existența.
Iar acum stă la doi metri de mine și mă privește. De ce face asta? De ce nu mă ignoră pur și simplu așa cum fac eu? Suntem cam douăzeci de oameni în autobus și el și-a găsit să mă stiudieze tocmai pe mine. Expresia lui e calmă dar mă aștept oricând să răbufnească, să-mi înșire niște vorbe care să mă îndemne să-i cunosc încă o dată disprețul față de mine.
Mă întorc spre geam și mă uit la picăturile de ploaie care se preling ușor unele după altele. Așa alunecau și lacrimile pe care el mi le pricinuia. Niște simple cuvinte aruncate în vânt m-au făcut să plâng în nenumărate rânduri, m-au făcut să urăsc felul în care arătam sau acționam, să urăsc tot ce ținea de mine. Însă treptat, datorită absenței lui din viața mea, am reușit să mă recunosc ca persoană, am învățat să nu mă mai subapreciez și să fiu mândră de cine sunt. Fara el, am învățat să zâmbesc și să mă bucur de lucrurile care-mi plac fără să-mi fie teamă că cineva m-ar judeca.
Locul de langă mine se elibereaza și se pare ca el a observat asta însă nu se așază. Ramâne neclintit stand în picioare. Aș vrea să știu ce gândește, aș vrea să știu ce simte sau ce crede, dar nu am cum. Expresia lui e neutră iar ochii care mă ațintesc nu dezvăluie nimic.
Situația devine din ce în ce mai incomodă.
De ce de fiecare data cand se afla în preajma mea mă face să retrăiesc acele momente, să-mi amintesc toate suferințele pe care mi le-a provocat și de ce mă face să mă simt inferioară lui? Cred că-i face o deosebită plăcere să mă vadă vulnerabilă în fața lui dar asta nu se va mai întâmpla.
Îmi iau privirea de la peisajul mohorât care se întinde dincolo de geamul ușor aburit și îl privesc și eu.
Părul, care îi era blond odinioară, a căpătat o nuanță foarte placută de șaten asemenea nisipului iar acum stă ușor ciufulit și cu mici picături de ploaie care-i lucesc ușor printre fire. Geaca neagră din piele pe care o poartă îi e descheiată, lăsând la vedere puloverul bleumarin iar cu mâna stangă strange ușor de bară pentru a-și păstra echilibrul în timp ce mâna dreaptă se odihnește în buzunarul pantalonilor.
Pare atât de relaxat și nepăsator dar asta numai la exterior. Până și eu pot simți valul de tensiune care ne înconjoară.
Autobusul se oprește la stația mea iar ușile se deschid. Cobor în grabă și desfac umbrela. Merg agale printre multele bălți care tapetează asfaltul, lăsându-l pe el în urmă. Mă simt atât de dezamăgită de mine acum, nu am avut curaj să-l privesc în ochi. Oricât încercam, parcă intenționat ocoleam acea zonă. Niciodată nu m-am considerat o persoană puternică, dar mă așteptam la mai mult de la mine.
O atingere caldă reușeste să-mi transmită fiori în tot corpul și mă face să mă opresc. Îmi întorc puțin capul și zăresc o mână așezată pe umarul meu. Închid ochii și îmi amintesc să respir, apoi fac câțiva pași desprinzându-mă de atingerea lui.
