ClockWork

Promisiune veche

-Decembrie 2005-
Fata se plimba pe holurile orfelinatului. Știa holurile foarte bine.
Se uita absența pe pereții vechii. Acelaș bej neutru, plictisitor, plin de mucegai. Mereu era la fel. Viața aici era un șir lung de zile la fel, monotone, în care nu puteai decât să te întrebi cand vei fi destul de mare să pleci. Chiar dacă avea doar 5 ani, fetița constientiza multe lucruri. Oamenii au încercat să îi spună cât mai frumos ca ea nu avea cui spune „Mami" sau „Tati", dar ea își dăduse seamă deja. Nu fusese tristă să audă ca mamă și plecase. Ei, asta nu constientiza. Că o să îi pese că mama nu o dorise.

Un țipăt o trezi din visare. Îngrijitoarele fugeau pe hol în direcția opusă. Ea continuă să meargă, parcă neauzind și văzând ce se se întâmplă. Era curiosă. Ceva îi spunea să continue. Merse și dădu colțul. În ochii ei apăru o imagine terifiantă. Un băiat, adolescent, înalt, cu o masca ciudată pe față, stătea ținând în mâna două topoare pline de sânge, uitandu-se la un cadavru. Fetița, privea uimită.
Băiatul se întoarce spre ea. Avea niște ochelari de aviator și părul maroniu ieșea din gluga de la hanoracul sau. El se apropie, fata stând pe loc.

"Cum te numesti?" întreba el.

Fata ezită, dar apoi zise cu o voce mică:

"Nu am nume."

Băiatul o privi atent. Își ridica ochelarii lăsând la vedere doi ochii ciocolatii.

"Natalie."

"Natalie?" repetă fata, fiind confuză.

"Asta e numele tău." o lamurii el.

Natalie îl privi direct în ochii. Vazu în ei decât durere și regrete. Ea mereu privea ochii oamenilor, îi citea. Le intra în suflet prin această poartă. Vedea dincolo de aparențe.

"Pe tine cum te cheamă?"

"Toby."

Baiatul strâmba din cap. Natalia fu confuză la început.

"Am niște...ticuri nervoase." spuse el parcă vazandu-i confuzia.

Statură câteva secunde și se priviră în ochii. Toby se ridică și zise încet:

"Eu voi pleca. Ai grijă micuțo."

"Ne vom revedea?" întreba fetița, sperând să îl vadă din nou. Nu știa de ce, doar era până la urma un copil.

"Da, în viitorul îndepărtat." spuse el încrețindu-și ochii parcă încercând să zâmbească.

Fata zâmbii și zise răzând:

"Vei fi bătrân!"

Toby rase zgomotos.

"Nu, nu voi fi."

"Bine... Promiți ca te vei întoarce?"

El plecă, nu înainte de a zice:

"Promit, Natalie."

-Decembrie 2015- După 10 ani.

Natalie stătea savurându-și ciocolata caldă și privind melancolică fereastra prin care se puteau observa fulgii de zăpadă care cădeau lin. Zâmbea gândindu-se ca a scapat de la orfelinat. A reușit. A fost adoptată și nimănui nu i-a păsat, nimeni nu a zis măcar ‚‚Aveti grijă de ea.". Pe de-o parte e trist că nimănui nu-i pasă de ea, pe de altă e perfect. Lara, mama ei adoptivă, are 40 de ani, e singură și nu a putut face copii, deci s-a decis să adopte. Este mai mereu la serviciu și chiar dacă e drăguță cu Natalie și o iubește, tot nu acoperă golul din inima ei. Este o femeie foarte săracă, dar care îi asigură o viață decenta. Își întoarse privirea spre bradul pe care îl împodobise acum 2 zile. Zâmbetul îi dispăru.
Oare cine îmi v-a pune cadouri sub brad?
Se întrista, iar o lacrima îi curse din ochi. Chiar dacă Lara o iubea, a vorbit cu ea și știe despre situația financiară.
Oare de ce m-a adoptat? Ca să îi fiu povară?
Lara mereu si-a dorit copii, se simțea singură și a decis să ajute. Natalie, era recunoscătoare pentru ce făcea și nu era supărata pe ea ca nu va primi cadouri.

Natalie se ridică și își luă hainele groase. Avea nevoie de aer. Ieși afară mergând spre padurea care nu era departe. Orașul in care locuiește este unul pustiu, lângă o pădure. A mai fost pe acolo, așa ca știe să nu se rătăcească. Intră în pădure aprindu-se și uitandu-se la semnul prins de un copac. O bucată de lemn putred, pe care scria: „Cine intră, nu mai iese."
Eu am intrat și am ieșit de multe ori. Gândi fata.
Intră în padurea deasă și își băgă mâinile în buzunar. În sfârșit, singură. Oftă ea. Se întreba de ce nu putea să aibă o familie, nu o femeie ce a luat-o din milă. De ce îi păsa așa mult? De ce, de ce! Numai asta îi trecea prin cap.

Un foșnet o scoase din gânduri. Se uită în jur căutând sursa, dar nimic.

"Cine e?" întrebă temătoare.

Nimeni nu răspunse. Își închise ochii și trase aer în piept. Se așeză lângă un copac simtindu-se urmărită. Alt foșnet o făcu să tresară.

"Ce fel de criminal ești tu?! Nu te poți ascunde în liniște?" șopti ea, încercând să nu se facă auzită.

Intr-o secundă simți un braț pe gâtul sau și o lamă rece pe piept.

Aerul i se blocă în gât.

"Ai zis ceva de abilitățiile mele de criminal?" spuse o voce groasă.

"N-nu..." zise ea cu vocea tremurândă.

"Cum te cheama?"

"N-Natalie..."

Băiatul apasă un pic mai tare pe cuțit, iar Natalie scânci.

"Parcă nu aveai nume." zise el.

Fata mării ochii. Cine e el defapt?

"Cine ești?" întrebă fata.

"Dar cine ești tu? Mai știi când nu aveai nume, erai tratată ca un nimic, nici măcar nu îi păsa cuiva cine ești." zise el șoptind în urechea ei.

Natalie tipa:

"Taci! Tu nu știi nimic!"

Băiatul o stranse mai tare de gât.

"Eu ti-am ales numele, eu te cunosc."

Natalie era tot confuză. Nu își amintea de el. Știe doar ca s-a trezit pe jos și a zis că o cheamă Natalie.

"C-cine ești?"

"Toby."răspunse el simplu.

Amintirile năvăliră în mintea ei. Seara aceea...

" Te... Știu..." spuse fata.

Toby râse și îi dete drumul. Ea se ridica și se întoarse spre el și rămăsese uimita. Era exact la fel. Părul șaten, acelaș hanorac și ochelarii de aviator.

"Nu ai îmbătrânit?!" se mira ea.

"Ți-am promis." răspunse Toby fără vreo expresie.

Natalie îl privi, iar apoi spuse:

"Acum voi murii?"

"Așa repede?"

Ea chicoti. Un foșnet se auzi, iar Toby se uită în spate.

"Fugi!" strigă el.

"De ce?!"

"Doar fugi!"

Fata o lua la fugă. Nu stiam ce se întâmplă.

"Toby! Unde ești?" se auzi un strigăt.

Natalie fugii mai repede.

Toby se întâlnise cu 'prietenii' lui.

"Cu cine vorbeai?" întreba Jeff.

"Nimeni."minții Toby.

°•°•°•°•°•°•°•°•°•
Am venit cu o nouă carte! Cum am spus și în descriere, nu are legătură cu povestea lui ClockWork. Nici nu știu povestea ei :)). În fine, o să postez un capitol-doua pe săptămână, sau când pot și am inspirație. Știu ca e cam rar, dar am școală și plus ca îți ia ceva să scrii un capitol interesant. Sper să vă placă și spor la citit :)

P.S. Scuzați greșelile.