O altă zi obișnuită de liceu. Profesorii te bat la cap ca de obicei, iar colegii continuă să se poarte cu tine la fel de urât.
Ai plecat rapid, ignorând privirile celor care erau poate, geloși sau invidioși pe tine pentru felul cum arătai. Pe drumul spre casă l-ai observat pe fostul tău coleg, pe care îl placi, stând langa gard parcă așteptând pe cineva. Ai trecut repede pe lângă el, vrând să-l ignori, dar ti-a apucat brațul, tragandu-te lângă el.
--Ce faci?! Lasa-ma să plec, te rog.
--Wow..
Te-ai strambat confuză de reacția lui, zâmbind amuzată.
--Ești mult mai frumoasă și mai matură acum. Am fost fraier.
--Mulțumesc.. Dar ce vrei să spui? De ce ai fost fraier?
--Pentru ca nu te-am lăsat să mă iubești. Am aflat ca m-ai plăcut, sper ca încă o faci, și nu am băgat de seamă. Dar acum văd ce am pierdut și îmi pare foarte rău. Mereu ai fost bună cu toți, ti-a plăcut să ajuti și nu te-ai lăsat afectată de părerile celorlalți. Imi pare al naibii de rău.. S-scuze.
A vrut să plece, dar nu ai putut să-l lași, nu după ce cuvinte frumoase ti-a spus și te-a făcut să te simți bine. Prima persoană îl ultimele luni care te-a făcut să zâmbești.
--Stai! Ămm.. Eu.. Încă te plac.
A zâmbit fericit și a sarit în brațele tale, strangandu-te tare.
--Sunt atât de fericit! Asta înseamnă ca tu..accepți să fii iubita mea?
--De ce nu?
Ai zâmbit. După mult timp de tristețe și depresie, ai zâmbit.
