INCONȘTIENT (Publicată)

INCONSTIENT

Fum sălbatic şi un miros dulce şi ameninţător îmi trezi corpul cu o greutate apăsătoare în piept. Muşchii mei erau atât de încordaţi încât îmi venea să mă trântesc pe jos. Brusc realizez că sunt într-un loc deloc familiar. Camera este simplă, cu mobilă închisă la culoare, ferestre cu perdele lăsate, aşternuturi răvăşite, câteva haine de bărbat aruncate într-un colţ. Unde sunt?

Capul îmi explodează şi mă chinui să înţeleg. Alerg speriată spre clanţă şi încep să trag de ea dar fără rost. Cum se poate? Chiar nu îmi mai aminteam nimic din ce am făcut în ultimele ore?! E o nebunie... Mă apropi de geam şi încep să trag de el dar nu am nici aici noroc.

Planuri de evadare îmi invadează mintea şi simt cum disperarea mă cuprinde din toate colţurile trupului. Îmi era imposibil să pricep în ce belea m-am băgat. Şi pentru că atunci când îţi merge foarte prost e inevitabil să îţi meargă şi mai prost, uşa începe să se deschidă şi un tip intră hotărât în cameră, iar inima mea se opreşte pentru câteva clipe sau minute sau chiar mai mult.

Ochii curioşi, plini de viaţă şi de un negru profund încep să mă analizeze fără jenă. Buzele lui se arcuiesc într-un surâs acompaniat de două gropiţe mici. Tricoul său mulat îi arătă muşchii de pe abdomen şi braţe iar conştiinţa mea era în sfârşit liniştită şi împăcată cu ideea că voi fi umilită, bătută, dată afară, dusă la poliţie sau violată, dar toate acestea vor fi făcute de un tip al naibii de sexy.

- De ce te holbezi la mine? spuse el fără pic de reţinere.

- Unde sunt?

- Da! Eu mă numesc "Carla" şi îmi pare rău că ţi-am invadat curtea şi că m-am târât beată prin gazonul tău proaspăt tăiat şi ţi-am distrus toată peluza şi florile şi aş vrea să îţi mulţumesc că m-ai cărat în braţe până în camera ta, m-ai schimbat de hainele murdare de pământ, m-ai pus să dorm şi nu m-ai lăsat să zac beată prin grădină. Eşti foarte amabil. Cât îţi datorez?

- Stai ce? Ce spui acolo? Nu înţeleg nimic!

- E de la gin sau vodkă, draga mea. Ţi-am explicat ce s-a întâmplat ieri noapte pe la trei dimineaţa, spuse el cu o superioritate enervantă.

- Nu se poate! Am făcut eu asta?

Simţeam cum mi se scurge toată energia şi puterea iar corpul meu era umplut cu multă ruşine.

- Nu face pe idioata, te rog, deci... Eu sunt Lucas!

- Aria, i-am spus cu vocea prea timidă.

- Un nume prea frumos pentru o tipă care se îmbată aşa, spuse el aruncându-mi o privire rece.

Nu mai puteam spune nimic, nu aveam argumente şi nici măcar amintirea dimineţii. Am oftat dramatic şi am întrebat hotărât:

- Pot să plec? Îţi mulţumesc mult pentru tot şi nu se va mai repeta!

Lucas m-a privit ciudat şi a fost destul cât să îmi reverse stomacul. Şi-a ridicat sprâncenele sceptic şi a început să râdă fără sens de jena mea.

- Doar nişte mulţumiri primesc? Mă aşteptam la ceva mai mult, dar nu te oblig să mai stai.

Se apropie de mine şi îmi şopteşte la ureche foarte discret Plăcerea a fost de partea mea, Aria!, iar apoi îşi lipeşte zâmbetul de obrazul meu rece și lipsit de expresie.

O furtună de contradicţii îmi loveşte fața şi mă simt copleșită de ultimile minute trăite, de vibrația vocii lui, de buzele lui cărnoase, ochii nergi adânci şi de aşa zisul comportament lipsit de maturitate pe care l-am avut într-o beţie ce mi-a fost ştearsă din memorie. Ies rapid din camera lui şi cobor uşor scările casei căutând ieşirea iar Lucas trece pe lângă mine şi mă conduce cu grijă la uşa de la intrare. Înainte de a face un pas spre ieşire, îmi trăsneşte în cap o întrebare, iar buzele mele se trezesc rostind fără judecată:

- Auzi... Lucas?

- Hmm... da, domnișoară Aria?

- Între noi s-a întâmplat ceva mai mult? Adică ştii tu...

Reacţia lui a fost mai mult decât evidentă, ochii lui au devenit mari iar râsul l-a pufnit imediat.

- Eşti nebună, treci acasă şi nu te mai gândi la asta! Auzi la ea dacă s-a întâmplat ceva mai mult . Stai liniştită, nu sunt genul acela de băiat care să îşi bată joc de fete bete.

Ies grăbită şi plină de nervi pe strada luminoasă şi constat cu o mare mirare că nu cunosc nimic din zonă. Nimic nu mi se pare familiar, toate casele par noi şi străine iar conştiinţa mea țipă confuză şi zăpăcită de situaţie. Merg fără să am o direcţie anume, observând fețe noi, zâmbete şterse, priviri încruntate şi tot felul de gesturi de la diverşi necunoscuţi. Asta înseamnă să fii pierdut şi uitat? Bucăţi din amintirile mele au fost smulse din scoarţa memoriei şi aruncate neglijent undeva în inconştient. Cine eram pe aceste străzi? Cine eram în ochii acestor oameni? Dar cine sunt acum? Lacrimile îmi înţeapă ochii şi se revarsă pe obrajii palizi.

Am senzaţia că sunt în total altă lume, nu mai cunosc pe nimeni iar numele meu a fost uitat. Singura persoană al cărui nume şi faţă îmi sunt atât de cunoscute, dar fără să îmi dau seama de unde, este Lucas. De ce este el singura persoană pe care am senzaţia că o cunosc? O idee disperată îmi străfulgeră mintea şi pornesc în fugă înapoi spre casa lui. Trebuie doar să îi cer să mă ducă acasă şi totul se va rezolva. Îmi măresc ritmul de alergare şi în mai puţin de cinci minute sunt deja în faţa uşii sale. Fără să stau prea mult pe gânduri, încep să sun la sonerie, iar Lucas, fără să întârzie prea mult, îmi deschide cu o expresie de umor întipărită pe față. Nu mai purta tricou, iar talia lui era înfăşurată doar într-un prosop simplu şi mirosea atât de bine! Pe alocuri avea urme de săpun, semn că tocmai ce a ieşit din duş.

- Bună şi ţie, Aria? Ai venit să facem duş?

Întrebarea lui îmi aprinse obrajii şi îmi urcă furia la maxim. Cât de tupeist şi nesimţit e băiatul ăsta! Regret aşa mult că trebuie să apelez la ajutorul lui!

- Trebuie să mă ajuţi! Vreau doar să mă duci până acasă, căci nu a habar unde mă aflu.

- Câtă sinceritate! Mai doreşti şi altceva? Poate o cafea?

Bine... pot să îl omor pe tipul ăsta acum?

- Lucas, nu ştiu ce am păţit, dar nu am bani să iau un taxi şi nu cunosc străzile, deci te rog mult nu mă mai trata cu atâta ironie şi ajută-mă, iar eu promit că nu te mai caut în veci. Lucas mă privi cu o expresie superioară şi îmi aruncă cel mai frumos zâmbet al lui. Cu o mişcare rapidă îmi prinse mâna şi în mai puţin de două secunde eram în apartamentul lui.

- Aria, uite, eu am cursuri. În douăzeci de minute trebuie să fiu în bancă şi să îl ascult pe proful meu de istorie. Nu pari o fată rea care rupe patul, adică distruge mobila, sau care face orice alt lucru negativ. Ce zici să rămâi tu aici până mă întorc de la ore şi după te duc unde vrei tu.

Tipul ăsta nu e normal. Cum să rămân eu la el câteva ore? Dar pot face altceva? Unde să mă duc în altă parte? Trebuie cumva să accept oferta lui lipsită de bun simţ.

- Fie, te voi aştepta!

- Normal că accepţi! spuse el cu atâta sarcasm pe buze.

- Mereu eşti aşa răutăcios? întreb timidă.

- Gândeşte-te ce fac eu pentru tine şi îţi spun eu că îţi vei dori să îţi retragi cuvintele de mai devreme. Eu fug să mă îmbrac să plec.

Iese rapid din hol şi fuge în camera sa, iar eu mă prăbuşesc pe canapea, încercând să nu mă mai gândesc la gropițele sale şi la privirea lui plină de ironie. Nici măcar nu am putut sta mult pe gânduri la imaginea şi fizicul lui perfect, căci imediat îl văd trecând prin faţa mea şi mimând un pupic de "la revedere". Cât de străină mă puteam simţi, îmi reproşam toate greşelile în minte şi mă mustram că am ajuns într-o astfel de situaţie. Gândurile negative au ajuns să se îngrămădească în capul meu, iar brusc simt o deşteptare şi trezire acută a tuturor simţurilor mele. Totul dispare în linii fine şi umbre şterse, iar eu rămân blocată în senzaţie.

Lavinia Cazamon