Eram cu un an în urmă de accident, în fața gării. Îmi luam bilet de tren spre Chicago. Atunci am văzut-o pentru prima oară. Stătea țeapănă pe peronul douăzeci şi patru, în paltonul ei lung, albastru închis, spălăcit și vechi, aproape rupt. Deși ploua, ei nu-i păsa. Privea țintă spre dreapta de unde trenurile veneau. Nu băgasem prea mult de seamă atunci, era doar ciudat să văd o copilă stând în ploaie. Plecam de Crăciun înapoi acasă. Eram încărcat de bagaje și fericit că aveam să ajung în cadrul familiei. Așteptam cu nerăbdare îmbrățișarea caldă a mamei, să joc șah cu tata și să îmi învăț frățiorul mai mic cum să cioplească în lemn, un căluț.
Când trenul pornise, după ce m-am așezat singur în compartiment, fără să vreau, am zărit pe geam chipul persoanei cu palton albastru. Trăsăturile ei au fost cele care m-au surprins. Parcă era o păpușă rusească din porțelan. Tenul alb, cu buzele aproape mov de la frig, iar ochii ei aveau cea mai intensă nuanță de albastru pe care am văzut-o vreodată. S-a uitat fix la mine și am tresărit speriat de intensitatea privirii ei.
Mult timp după, m-am gândit că e vreo vrăjitoare sau stafie. Începusem să am coșmaruri, să mă comport ciudat. Eram bulversat, pentru că nu știam ce se întâmplă cu mine de mă gândeam la acea ființă. Mă comportam diferit și vacanța de Crăciun a fost un pic cam seacă și ciudată. Nici acum nu îmi dau seama de ce.
După vacanță, când m-am întors în New York, am fost surprins să o văd în același loc. La început, am crezut că am halucinații la cât de mult mă gândisem la ea. Am rămas pe peron holbându-mă, în timp ce restul trecătorilor se loveau de geamantanul meu și mă ghionteau pe mine. Privea în aceeaşi direcție.
După acel eveniment, am avut la ce mă gândi multe zile la rând. Îmi plăcea să analizez situația și să îmi bat capul. Nu am ştiut niciodată de ce o făceam. În definitiv nu era treaba mea. Putea să fi fost o coincidenţă, sau doar aştepta pe cineva.
La jumătatea lui ianuarie 1933, am început să merg în câte o zi a săptămânii, la ore diferite, în gară. De cele mai multe ori, era acolo. Nici prea dimineaţă, nici prea târziu. Mereu îmbrăcată cu paltonul ei spălăcit şi pe acelaşi peron. La un moment dat mi-am permis să o analizez de mai aproape. Nimic nu era schimbat la ea din momentul în care am văzut-o prima oară. Dacă nu observam că îşi mişcă picioarele, aş fi crezut că e statuie. Mersesem la un ghişeu unde se vând biletele. O femeie în vârstă era acolo şi am întrebat-o cine e respectiva.
— Fata în albastru, îi spunem noi. Nimeni nu ştie de ea. Mereu stă acolo singură. Nici nu mai ştiu de când a început să vină aici în fiecare zi. Pare că aşteaptă pe cineva, dar nu vine nimeni niciodată.
Era straniu şi mă intriga. A doua zi, am mers mai aproape de ea. Încercam să intru în contact cu ea.
— Scuze că te deranjez. Aştepţi pe cineva? am întrebat-o după alte câteva zile când mi-am făcut mai mult curaj.
Lent şi ucigător şi-a ridicat privirea spre mine. A stat. M-a analizat. S-a uitat, din nou, fix în ochii mei, ceea ce era înfricoşător. Şi apoi a vorbit:
— Da.
Abia de i-am auzit vocea, căci era prea slabă şi gingașă. În momentul acela am avut impresia că vorbeam cu un copil. Unul destul de trist.
— Pe mama. Trebuie să vină. Mi-a zis să o aştept.
Atunci mi-am dat seama că avea o problemă. Nu avea cum să o aştepte pe mama ei atât de mult timp. Am ştiut că ceva nu era în regulă de la început.
