copil prostuț plângând în câmp deschis
mă pierd încercând să recunosc acele prafuri colorate
mă preling pe marmura rece
crezând că mă vei legăna ca pe un prunc
tablourile țipă
statuile icnesc
nemișcată, privesc ferestrele
în jur, oamenii-și admiră fețele-n oglinzi
chipuri deformate
râsete grotești
respir încet să nu m-audă cei de dinafară
de ce stau?
de ce nu mă ridică nimeni?
te-ai pierdut printre amintiri și zâmbești pe la colțuri de străzi
am uitat că lumea de aici
nu înțelege ceea ce pereții
scrijeliți
cu lacrimi
cântă
te așezi în brațele mamei tale
asemenea statuii lui Michelangelo
și te molipsesc cu boala mea
nedormită de miliarde de clipe
încep să văd
să trec prin rame
de ce sa plângi într-un iad de muzeu?
CITEȘTI
~ ~ haotic ~~
PoetryConștientizarea spirituală e atât de profundă încât limitele limbajului meu sunt limitele lumii.
