28 noiembrie. Friguț . Destul de friguț . Mă ridic ușor din pat. Îmi i-au o pereche de blugi negri, niște ghetuțe albe și o geacă crem cu blăniță. Ies să îmi fac plimbarea de seară.
E târziu. E miezul nopții. Mereu e miezul nopții. Liniște. Asta e tot ce aud în jurul meu. Vântul bate aiurea. Pietrele de sub tălpile mele scrâșnesc la fiecare pas pe care îl fac.
Singurătate, de asta am nevoie acum. Simt că trebuie să fiu singură, simt nevoia de a admira încă o dată cerul, luna, fiecare stea. Am o presimțire că e ultima dată când mai fac asta. Nu știu de ce dar asta simt.
Totodată simt că nu sunt singură. Parcă foșnetul frunzelor nu este singurul care îmi urmează pașii. E aici. Îl simt aproape. Mm,nu e bine, nu, nu... "Nu are cum să fie aici prostuțo, a plecat, ți-a lăsat viața în pace. Nu a vrut sa te mai pună în pericol!"
Mă întorc să mă uit în spate dar nimic. Nu era nimeni.
"Vezi? Nu e nimeni aici. Doar tu și cu tine, la fel ca până acum. Nu îți face speranțe, nu se mai întoarce! El e vampir, tu o simplă muritoare. Îl mai iubești, normal, de asta îl implorai mereu să te transforme în vampir, dar nu. El te iubea, te adora, nu putea să îți facă asta, nu ar fi suportat, de aia a și plecat. Te-a rănit de prea multe ori cu toată treaba asta, cu toate problemele legate de asta. Fi realistă, optimistă, te iubea prea mult și nu ar fi acceptat ideea că ai putea păți ceva. Atât! "-subconștientul îmi tot repeta asta, mă mințim că îl ascult, însă chiar îmi era extrem de dor de el. Nu puteam să neg asta și nu aș fi încercat vreodată să o fac.
Tot mergând pe drumul ce tăia pădurea, văd la un moment dat o mașină ce își pierde controlul și se îndreaptă spre mine cu viteză. Gata, până aici mi-a fost. Mă mir cum de mai pot să gândesc.
"Cceeeee? Edward?" Doamne, e aici, adică a fost. (În timp ce mașina se îndrepta spre mine a apărut Edward, vampirul care mi-a furat inima și sufletul lăsându-mă ca un zombi, și m-a împins din fata mașinii apoi dispăruse ca prin vis.) "Nu, asta nu e posibil, Edward!"
Fața îmi fu cuprinsă de lacrimi reci. Nu îmi păsa că scăpasem cu viață ci că îl văzusem pe Edward. Încercam să mă mint că fusese doar o iluzie, dar cum altfel aș fi scăpat? Îmi era așa de dor de el, nu îl mai văzusem de mai bine de 5 ani.
Bella Swan :
5 ani în care singurul lucru pe care îl făceam era să stau lângă pervaz și să aștept ca el să apară, să îl am din nou aproape. Din cauza luptelor cu Clanul Originalilor care nu erau de acord cu relația noastră și care abia așteptau să mă vadă moartă, a fost nevoit să plece, departe, cât mai departe de mine. Mereu am sperat că într-o bună zi va fi totul ca înainte, ca la început, doar eu și el. Desigur că această dorință nu mi s-a împlinit până acum. De aia obișnuiam să ies la miezul nopții să mă plimb, să mă relaxez, departe de toți și de toate, în singurătatea mea, acolo, la marginea pădurii de lângă conacul tatei. Știam că acolo voi găsi mereu o parte din el tot mai aproape de mine. De fiecare dată când mergeam acolo, spuneam tot ce aveam pe suflet și simțeam, defapt știam că mă ascultă, mereu. Pe zi ce trecea, în fiecare săptămâna, lună, an îmi era tot mai dor de el.
3 luni mai târziu :
După plimbarea mea de seară pornesc spre casă dar decid să ocolesc prin oraș. Era festivalul toamnei. Râsete, bucurie, muzică, dar eu mă gândeam tot la Edward. Încercam să îmi explic ce se întâmplase dar nu puteam.
După o oră bună de mers, ajung în dreptul unui bar. În fața barului stăteau 3 motocicliști beți și puși pe agățat. Încerc să îi ignor dar se pare că nu aveau de gând să mă lase să scap așa ușor. Se apropie rapid de mine. Unul dintre ei mă prinde de mâini dar ii aplic un pumn zdravăn. Se enervează și, ajutat de ceilalți începe să tragă de mine și încep să îmi scoată hainele una câte una. Nu apucă să facă mai mult că.... Apare el. Era Edward. Nu, nu era posibil, visam. Dar nu! El chiar era aici. Ii pocnește bine pe acei libidinoși și se alege și el cu buza spartă. Îmi întinde mâna și îl apuc strâns. Ma opresc total înmărmurită în fața lui și îl privesc lung. Stătea în fața mea cu capul aplecat și își mai ștergea din când în când buza de sânge.
Era aici. Nu m-am putut abține și am izbucnit în plâns. Tremuram. Știa că am nevoie de îmbrățișarea lui, așa că face un pas spre mine și îmi dă o îmbrățișare lungă, călduroasă, plină de iubire, de tot ce mi-a lipsit în ăștia 5 ani. Îmi lipesc buzele de ale lui sfărâmându-le într-un sărut scurt. Pământul dispare de sub tălpile mele până în pădurea noastră. Ne așezăm pe un trunchi de copac :
-Ce e cu tine aici? De ce ai apărut așa? După atâta timp? De ce acum Edward?
-Bella, înțelege, a fost spre binele tău. Ști că Originali te vor moartă. Nu puteam să accept așa ceva! Am preferat să plec cu ei. Atâția ani mi-am tocat inima, mă gândeam în fiecare secundă a zilelor și nopților la tine, la ce mai faci, dacă ești bine, doar la tine, la TOTUL meu!
-Dar eu? Eu cum crezi că am rezistat în anii ăștia? Singură, așteptând mereu să te întorci la mine. Fiecare parte din mine, fiecare celulă te cerea cu disperare, cerea să fi aici, cu mine. Nu mi-ar fi păsat vreodată dacă aș fi fost vampir, atâta timp cât eram cu tine nu mi-ar fi păsat. Dar se pare că nici ție!
-Draga mea Bella, greșești. Mereu am fost lângă tine. În fiecare seară când veneai aici și plângeai, te simțeam, te ascultam, nu am fost absent niciodată. Mai ști acum 3 luni? Când era să te lovească mașină? Am fost acolo. Trebuia sa păstrez distanța din cauza Originalilor. Te-ar fi omorât. Am încercat să stau departe,să mă poți uita dar nu puteam să te uit eu. Acum, când i-am văzut pe acele animale trăgând de tine, nu m-am mai putut controla. Nu îi puteam lăsa să te atingă! Înțelegi?
-Am murit în fiecare zi așteptându-te. Nu te-aș fi putut uita!
După ce am mai stat câteva minute în șir privindu-ne am plecat spre casă.
Am ajuns acasă. Ne holbăm unul la celălalt. Am discutat, am tot discutat, ne-am povestit atâtea dar mai ales cât de dor ne-a fost unul de celălalt până când am adormit într-un final.
