The forest of white wolf

A venit din nou. Ma gandesc privindu-l pe brunetul care ingenunche langa parau si-si uda putin chipul aparent perfect. Niciodata nu-l vazusem din fata, doar din profil. Venea o data pe saptamana si lasa langa acelasi stejar batran o bucata de carne. Pe bucata lasa intotdeauna un biletel: „For oukami-chan.” Dupa ce se ridica si pleaca ma aproprii de stejar. Era acolo ca de obicei. Oftez si ma intind pe iarba. Ce gandeste omul asta? In urmatoarea saptamana m-am ascuns in tufisuri ca sa-l prind cand vine. Dupa cum credeam, se apropiase din nou de stejar, cu mersul sau silentios, de felina si lasa carnea. Inainte sa se ridice si sa plece, m-am ridicat brusc si-n forma mea de lup am sarit peste el:

-Cine esti?

-Un binefacator.

Raspunse afisand un zambet bland. Nu parea deloc uimit ca un lup alb ca neaua a sarit pe el si ii vorbeste. Omul asta e normal? Ma intreb analizandu-i fata pentru prima oara. Ochii aveau o nuanta adanca de negru, de te facea sa te pierzi in ei, iar parul avea aceeasi culoare abisala. Chipul sau avea trasaturi fine, aproape feminine.

-Cine esti?

Repet intrebarea dar de data aceasta nu mai primesc un raspuns. Buzele rozalii raman nemiscate. Iar zambetul sau bland dispare. Faptul ca nu-mi mai oferea acea stare de bucurie si caldura ma facu sa ma intristez. Ma transform in om si spun cu vocea stinsa:

-Scuze.

Parul meu argintiu, ii ajunse pana pe fata si-l gadila ceea ce-l facu sa rada copilareste.

-Nu-i nimic, wolf-chan.

-Nu-mi mai spune asa. Am un nume.

-Si care ar fi acela?

Intreba ridicandu-si privirea brusc. Ma analiza cum eram imbracat. Un cotum negru si niste manusi de aceeasi culoare.

-Vincent.

Raspund ridicandu-ma de pe el. Nu era o amenintare pentru padure. Nici nu stiu de ce m-am mai ingrijorat, oricum celelalte animale ma urasc. Imi zic intorcandu-ma sa plec. Dar vocea sa melodioasa ma opri:

-Vincent, ce nume minunat.

Se ridica si se apropie de mine. Ma imbratisa si-mi sopti la la ureche cu un ton diferit...acesta era mai senzual, mai fermecator.

-Eu sunt Lifaem, incantat, Vincent.

Ma inrosesc nestiind concret motivul. Prezenta lui atat de aproape de mine, de corpul meu, ma facea sa ma simt nesigur. Ma musca ucor de lobul urechii.

-Cred ca te intrebi de ce tot veneam aici, nu?

Aprob strangand din dinti puternic.

-Te-am vazut o data cum sareai peste acest parau si m-a fascinat culoarea ta. E unica.

Am tresarit de uimire. Murmur ceva ce auzisem numai eu. Se apropie iar de urechea mea sensibila si ma intreaba cu acelasi ton seducator:

-Ce ai spus?

-Am zis ca iti mu...mul...multumesc de com...compliment.

Raspund balbaindu-ma. Ma intoarce cu fata la el si-mi arata zambetul multumit. Ma impige in primul copac, care era chiar stejarul cel batran. Avea mai multa forta decat presupusem. Se sprijina de trunchiul copacului prinzandu-ma in cursa.  Ma saruta apasat, surprinzandu-ma. Nu, nu, Lifaem, nu...e gresit. Incerc sa zic, dar buzele sale nu-mi permiteau. Deschid ochii temator si atunci ma lovesc de cele doua perle negre ale sale. Acum pareau mai adanci, mai stralucitoare, mai frumoase, un abis fara intoarcere. Rupe sarutul si-si sprijina fruntea de a mea.

-Vincent, de ce nu te plac celelalte animale?

Ochii mi se maresc inconstient, aratand uimirea.

-De unde stii?

-Nu se apropie de tine niciodata, nici macar pasarile cerului.

Ii evit privirea neagra si raspund cu aceeasi voce stinsa cu care mi-am cerut scuze.

-Nu stiu...Ma urasc din cauza culorii mele.

-Dar culoarea ta e superba, la fel ca tine, yuki.

Zambesc fericit, nimeni nu-mi mai facuse atatea complimente intr-o singura zi. Dar, acea bucurie puerila nu dureaza mult. Un bubuit puternic distruge linistea de mormant a padurii. Tresar speriat si din instinct vreau sa scap, dar nu-mi da voie. Inchid ochii speriat. O substanta calda imi curge pe fata si atunci imi eliberez rubinele. Doua aripi uriase, negre ma inconjurau si aparau de pustile vanatorilor. Iar acea subtanta era...sange.

-Li...Lifaem? Esti ranit din cauza mea.

Spun oprind lacrimile sarate sa curga. De ce ma durea atat de tare? Abia il cunoscusem. Imi zambeste bland si se apropie de urechea mea.

-Vincent, sper sa ajungi acolo unde eu nu voi putea intra. Raiul te asteapta, micule lup alb.

Apoi, isi pierde echilibrul si cade peste mine. Il prind si ajungem amandoi sa facem cunostinta cu pamantul. Ii strang corpul fara viata in brate. Ii auzeam pe vanatori ca se apropiau. Daca imi este dat sa mor o data cu tine...sper sa ne revedem acolo. Imi zic si ma transform in lup. Fara sa ma mai gandesc la propria viata ii atac pe oameni. Ucid doi, insa ceilalti ma impusca. Reusesc sa scap cu blana odata alba plina de sange. Ma tarasc pana la inaripat si-i sprijin capul de corpul meu.

-Fie sa ne revedem in eternitate, Lifaem.