Servant and Master

Nota: Intre ghilimele franceze <<>> este un flasback.

Niciodata nu m-ai considerat mai mult decat un servitor. Niciodata nu m-ai considerat „o persoana”. Niciodata nu m-ai considerat...englez. Intotdeauna mi-ai aruncat in fata aceleasi cuvinte dure si pline de batjocura: „Esti doar un francez inutil. Ai fi mai bun mort.” Dar, eu te-am iubit...intotdeauna.

Ma aplec sa strang cioburile de la setul de ceai. Las lacrimile sarate sa curga. Prin fata ochilor impaienjeniti de durere imi trecusera iar aceleasi imagini cum stapanul meu isi folosea biciul pentru a ma invata minte. Inca auzeam loviturile si strigatele sale pline de ura. Inca mai simteam cum biciul imi mangaia spatele. Imi sterg lacrimile stangaci si ma ridic tremurand din toate incheieturile.

-Nu inteleg de ce ma uraste atat de mult.

Ii spun menajerei care ma privi ingrozita. Marie, o frantuzoaica ca si mine, era menajera Ducelui de Lancaster. Inainte sa vin in casa lui, Marie fusese cea care suferise toate aceste batjocure. Insa, Ducele m-a considerat pe mine mult mai „interesant” din acea zi blestemata de 24 decembrie. <<Reusisem in sfarsit sa-mi fac acte engleze si-mi cautam de lucru intr-un hotel. Cand acest domn cu parul blond si safire in loc de ochi a coborat la receptie. Era imbracat la patru ace, intr-un costum negru si un joben de aceeasi culoare. Cobora scarile privindu-i pe toti cu un aer superior. Imi amintesc si acum cum am inceput sa-i straluceasca safirile cand m-a observat. S-a apropiat de mine si m-a intrebat ce cauta un baiat superb ca mine, in acel loc prafuit.>> De ce a trebuit sa-i raspund? Ma intreb lasandu-mi capul sa cada pe masa. <<I-am spus ca-mi cautam de lucru. A zambind multumit si mi-a dat cartea sa de vizita, apoi a plecat. Receptionera mi-a explicat cine este. Atunci, m-am gandit ca nu am de pierdut nimic si am acceptat serviciul pe valet.>> Clopotelul ma trezeste din visare intr-un mod brutal. Oftez si-mi spal repde fata apoi urc la etaj.

-Ma-ti chemat, stapane?

-Da, ma plictisesc.

Raspunde mangaindu-si ca un tata grijuliu biciul.

-Dezbraca-te.

Ordona intorcandu-si privirea spre mine. Am inghitit in sec si ma facut ce-mi spusese.

-Acum, apropie-te de mine.

M-am supus si am mers in fata lui. Imi mangaie trupul cu biciul usor.

-Henri...esti jumatate japonez, nu?

-Da, stapane.

-Urcate in bratele mele.

Ordona cu un ton calm si cald. Diferit de cel pe care il folosea inainte. Am facut intocmai. Mi-am asezat picioarele pe o parte si pe cealalta a scaunului. Imi saruta buzele usor.

-Imi pare rau.

Murmura la urechea mea. Vocea sa era seducatoare, de obicei doar domnisoarle tinere si naive o auzeau.

-Stapane, sunteti bine?

-Da. Imi pare rau ca te-am ranit, Henri.

Continua privindu-mi cicraticile.

-Te-am facut sa sufieri si sa plangi de atatea ori, dar tu nu mai parasit niciiodata. Am fost un prost cand mi-am ascultat tatal.

Saruta tandru o rana, una recenta. Am icnit de durere. Pentru prima oara in atatia ani m-a imbratisat.

-Nu ma parasi, Henri...niciodata.

-Nu as putea face asa ceva, stapane. V-am iubit intotdeauna si voi aici pentru dumneavoastra pentru eternitate.

-Spune-mi Jean.