Peter Pan never fails!

— Și apoi a început să cânte la nai. A fost pur și simplu sublim. Notele parcă te fermecau, te amețeau, te duceau în alte lumi. Era ca o vrajă, termină de povestit fata cu părul blond, vălurit, și ochii de un albastru profund, ca cerul într-o zi însorită.

Își reîntoarse privirea la prietenul ei mai mic cu trei ani și îi zâmbi visătoare.

— Cred că m-am îndrăgostit, Killian, își musca buza, fixându-și ochii în ai brunetului, ce erau de un albastru întunecat, ca fundul marii.

Acesta ridică o sprânceană. Era conștient că are 12 ani și nu-i putea da sfaturi în relații, deci nu înțelegea de ce îi spune lui toate astea.

— Wendy, am o senzație ciudată. Nu te mai duce cu el, te rog.

Fata își îngustă ochii la el, supărată.

— Nu poți să-mi spui ce să fac. Ești mai mic ca mine. O să mă duc cu el de câte ori o să vreau. Să fim serioși, e Peter Pan, eroul copilăriei fiecărui om, nu-mi poate face nimic rău! Nu-l pot lăsa tocmai când mi-a dovedit că e real, Killian! Am fost îndrăgostită de el mereu, încă de la cinci ani, chiar dacă e singurul care nu a avut de-aface cu un răufăcător. Tot cel mai fermecător băiat rămâne.

— Exact asta spun. Cred că ... El e personajul negativ în toată povestea asta.

— Până la urmă ador răufăcătorii, se strâmbă fata sarcastic.

Băiatul se încruntă și se ridică murmurând.

— Fie. Faci cum vrei. Eu mă duc acasă. E târziu, spuse uitându-se la ceas și întreptăndu-se către ușă.

Wendy pufni în urma lui.

— Nu văd de ce te-ai supărat.

— Poate pentru că n-am încredere în el, spuse tăios, întorcându-și capul spre ea.

— Pentru numele lui Dumnezeu. E Peter Pan!

— Exact asta spun, Wendy, își mușcă buza. Cred că doar visezi. Nu are cum să fie real. Și chiar dacă ar fi, bunica mi-a spus de când eram mic să n-am încredere în aparențe.

Fata își dădu ochii peste cap.

-— Ești prea dramatic. Poți să continui, crezi ce vrei, din partea mea, spuse pe un ton apăsat și se întinse în pat, luându-și ochii de la el. Doar pleacă, Killian.

Acesta făcu ochii mari, surprins de tonul rece. Se încruntă și ieși din camera ei, coborând pe scări fără a fi observata de părinții prietenei lui cele mai bune, apoi trecu strada și intră în casa bunicii sale, urcând în camera sa, fără a spune un cuvânt. Scăpă un icnet de frustrare cand închise ușa, apoi se aruncă în pat.

*

-Ce e asta, bunico? spuse baiat confuz, privind saculetul din piele rosie din mainile lui, ce avea la capat doi clopotei.

Batrana zambi si ii dadu cateva suvite dupa ureche.

-O sa-ti spun un secret, Killian. In acest saculet se afla ceva pe care Peter Pan si-l doreste mai mult ca orice, de cand am plecat din Neverland. Praf de zane. Ar face orice marsavie pentru a-l obtine.

Acesta o privi cateva clipi cu ochii mari, curiosi. Stia ca bunica lui ascunde ceva special, insa nu se astepta la asta.

-Dar, Peter Pan nu e un erou? intreba prosteste, enervat de admiratia lui Wendy pentru el.

Bunica acestuia ofta si spuse:

-Orice poveste are doua fete, dragule, ca o moneda. Iar Neverland nu este nici pe departe ceea ce prezinta ei. Ei sunt cei care ne mint, care fac totul sa para de poveste. Uita-te la mine. Se spune ca zanele nu imbatranesc, insa eu am facut-o si cu timpul mi-am pierdut puterile. Da, poate a fost faptul ca am venit in lumea asta si da, poate ca a fost vina mea ca m-am indragostit de un om, insa, Killian nu regret toate lucrurile astea si as face-o din nou, numai pentru a scapa de vraja lui Peter Pan.