A Hundred Wars

Prolog

Cu 10 ani in urmă.

Mergeam desculță pe pământul fierbinte însoțită de părinții mei. Soarele îmi ardea spatele în timp ce mergeam spre nicăieri. Mama mă ținea de o mână, iar tata de cealaltă. Eram condusă de ei. Tata era fericit căci în sfârșit ne vede după aproximativ un an în care el a fost plecat. Câteodată ma întreb: oare cu ce se ocupă?

-Tată, ce e acela un război? am întrebat brusc tulburând liniștea. Nu știu de ce am pus întrebarea asta, dar știu că gura mea a vorbit fără mine. Stiam ce e ala un razboi, dar nu stiam in ce consta.

-Ei bine... - se opri dându-mi drumu la mână - Un razboi e atunci când îți riști viața pentru ceva. Îmi spuse puându-se în genunchi în fața mea părând ca va vrea să-mi spună mai multe, mama își puse mâna la gură vizibil marcată de ceea ce va urma.

-Ai fost vreodată într-un razboi? m-am uitat suspicios în ochii săi.

-Iubito, cred ca a venit momentul, imi spuse tata sărutându-mi mâna.

-Este destul de pregătită? îl întrebă mama îngrijorată.

-Mereu a fost pregătită! Doar că noi am fost prea orbi și ne-am dorit siguranța ei mai mult decât orice, încă ne mai dorim asta.

-Spune-mi tată! l-am încurajat mângâindu-i fața asuprită de câteva riduri.

-Mereu am ascuns ceva de tine, mereu am vrut să îți fie ție bine și să nu îmi duci grija sau să plângi din cauza mea, dar iubito, eu nu sunt un simplu bărbat, cu o familie simplă și cu un loc de muncă simplu, eu lupt pentru un stat, eu antrenez cadeți și mai ales le protejez viața. Mă lupt cot la cot cu ei pentru patrie, chiar dacă nu e nevoie sa o fac eu, ci soldatii mei. Și acum îți pun întrebarea: care este cel mai mare grad în armată? Răspunde-mi dacă ști, doar dacă ști!

Priveam mirată fața tatei plină de entuziasm și emoție, mâinile îi erau transpirate și fierbinți. M-am gândit o secundă pana sa raspund.

-General, tată. 

-Exact! Asta sunt eu!

-De ce ai ascuns asta de mine? Nu e ceva grav, ba din contră, sunt mândră de tine.

-Îmi imaginez asta, doar că cineva va încerca să îți facă rau pe toată durata vieții tale din cauza mea.

-Cum adică? Doar nu vrea să mă omoare, am zis răzând.

-Nu chiar, sau poate că așa cred eu. Oh, sunt așa multe de zis, iar eu nu mai am timp, a zis aproape cu ochii în lacrimi.

-Cum adică nu mai ai timp tată? Spune-mi direct, nu te mai feri de mine.

-Adică, mâine în locul aceasta va fi un război, iar noi suntem blocați aici, în mijlocul pustietății.

-Tată, am ajuns aici cu un elicopter, ne putem întoarce cu el.

-Am fost obligat!

Mi-am pus mâna la frunte agitându-mă și neștiind ce să zic, nu eram pregătită de un război. Cu arme, bombe, soldați și războinci adevărați. Am văzut asta doar la sala de jocuri, nici de cum în realitate.

-Și eu ce ar trebui să fac? Să mă lupt? Nu știu bine nici să sar coarda, iar tu îmi zici că voi participa la un război? E stupid, de-a dreptul scandalos.

-Voi lupta pentru tine, îți voi apăra viața.

-Va încerca, scumpo.

-Doar va încerca? am țipat.

-Îmi voi da viața dacă este nevoie.

-Nu vreau să pier așa. Nu mi-am trăit viața încă, nu am avut prima iubire, nu am simțit fluturi în stomac, nu mi-am indeplinit visele, nu am făcut nimic.

-Nu vei muri tu, ci eu. a zis luându-mă în brațe parcă pentru ultima oară, sarutându-mi fruntea. L-am strâns în brațe cu toată puterea încercând să îl îmbrățișez atât de mult încât să îmi fie îndeajuns pentru toată viața.

-Hei, nu plânge, ești o luptătoare. Promite-mi că nu vei mai plânge niciodată.

-Voi plânge doar pentru tine! am zis aplecându-mi capul.

-Ține minte, strânge-ți de fiecare dată pumnul stâng atunci când îți va fi dor de mine, gândește-te că eu te țin de mână.

-Nu vei muri.

-Nu o voi face.

Tata se ridică nezicând nimic, își puse mână la ureche încercând să audă ceva. Am făcut ochii mari atunci când am auzit o voce de băiat strigând după ajutor.

-Joseph, nu e o idee bună să te duci după aceea voce, poate fi o capcană, stii cat de siret poate fi Steven, spuse mama încercând să îl oprească atunci când văzu că începe să se îndepărteze încet de noi.

-Și dacă nu e o capcană? se opri.

-Poate cineva chiar are nevoie de ajutor, am spus îngrijorată.

Am alergat îngrijorați, mama urmându-ne într-un final. Îmi era foarte cald și nu mă simțeam bine, dar încercam să nu fie vizibil. Alergam printre copaci cât mă țineau picioarele de tare. M-am sprijinit de un copac pentru cateva secunde atunci când am simtit că nu mai pot, tata ridicându-mă și cărându-mă în brațe. De ce nu pot fi și eu așa de puternică precum el? Vocea care striga după ajutor se auzea din ce în ce mai aproape de noi în semn că ne apropriem.

Am rămas perplexă atunci când am văzut un băiat legat de un copac cu o sfoară care părea destul de groasă. Era roșu la fața, punându-i ochii în evidență. Ochii noștri se intersectară rapid rămănând amândoi nemișcați, el oprindu-se să se zbată pentru a scăpa din strânsura provocată de sfoară.

-Puteți să mă lăsați pe mine? am întrebat îndreptându-mă spre el pentru a încerca să desfac nodul. Nu au spus nimic ceea ce însemna că nu au nimic împotrivă. A înghițit în sec atunci când l-am dezlegat, masându-și mâinile rănite din cauza legăturilor.

-Ești bine?

-Sunt bine! a zis fericit, mulțumindu-mi prin priviri. Eram de aceași vârstă presupun, pentru că nu părea mai mare decât mine. Ochii lui albaștrii îi sclipeau, soarele făcându-i și mai deschiși decât erau.

-De ce te aflii aici? Este un câmp de luptă, nu un loc pentru plimbare, îl mustră tata.

-Bine spus, Joseph. Un loc de luptă, nu un loc pentru plimbare, dar totuși tu vi cu familia ta aici. Din spatele unui copac apăru un bărbat  îmbrăcat în haine militare.

-Cine e? am întrebat speriată.

Tata nu spuse nimic, doar mă luă de mână pe mine și pe mama trăgându-ne în spatele său.

-Să nu îndrăznești să te atingi de ele! zise printre lacrimi.

-Eu nu o să mă ating, dragul meu prieten, dar amicii mei da, râse arătând spre copaci. Deodată, după ei apăru o mulțime de bărbați masivi îmbrăcați în haine de camuflaj și cu arme în mână. Unul dintre ei trase cu arma spre cer începând să râdă in batjocoră.

-Nu! am țipat plângând.

-Ia-ți rămas bun de la familia ta, dragă Joseph! Razboiul va incepe mai repede decat ti-ai fi imaginat. Soldati, invartiti armele!

Nu stiam exact ce va urma, dar la auzul acestor cuvinte spuse din gura acestui om, am simtit cum ceva imi taie respiratia si ca nu mai sunt capabila pe mine, simteam cum genunchii imi tremura si ca oricand as putea lesina. O zdruncinatura m-a facut sa racnesc cand am facut contact cu pamantul. Umarul imi ardea de durere, iar eu simteam ca imi va veni sfarsitul in acel moment. Mi-am strans pumnul stang asa cum mi-a zis tata sa fac atunci cand imi e dor de el, asteptand sa mor. Auzeam voci in jurul meu combinate cu focuri de arma ce se auzeau puternic. Am stiut ca din acel moment viata mea se va schimba radical si ca nimic nu va mai fi la fel.