A Hundred Wars

Capitolul 1

După zece ani, în prezent.

Auzeam sunetele surzitoare venind de la eșapamentul avionului în care mă aflam. Îmi simțeam pleaopele greoaie cum îmi năpustesc ochii făcându-mă să nu vreau să mă trezesc sub nicio formă. O mulțime de voci se auzeau în capul meu formând un cântec enervant care mă făcea de fiecare dată să mă strâmb. Nu voiam să mă trezesc la realitate doar dacă știam că viitorul va fi unul strălucit. Inima îmi bubuia simțind cum voia cu orice preț să iasă din cutia toracică. Simțeam o frică nemărginită emanată dinspre interiorul și subconștientul meu care îmi ordona să nu mă duc în războiul care va urma. Mai ales că am visat un dintre cele mai urâte întâmplări din viața mea, momentul în care tatăl meu a pierit și nu l-am mai văzut niciodată de atunci.

Acesta ar fi primul meu război după ce am ieșit din armată. Recunosc, cu o săptamână înainte îmi doream cu exasperare să vină momentul războiului, dar acum îmi pun singură întrebarea: cu ce rost să o fac dacă nimeni nu se va bucura de reușita mea?

Dacă aș renunța, toți m-ar cataloga precum o lașă și mândria mea ar fi distrusă și ruptă în mii de bucățele.

Doar un singur lucru mă făcea să continui și să îmi doresc să mă duc și să lupt cot la cot cu ceilalți colegi ai mei: tata, care sunt sigură că ma va vedea când voi lupta în primul război al meu. Sper să fie mândru de mine!

Toate gândurile astea îmi alergau prin minte în timpul somnului care părea că nu se mai termină. Scaunul era de-a dreptul confortabil tapițat dintr-o piele mătăsoasă de culoare trandafirie. Nu avea mânere făcându-mă să îmi țin mâinile la spate pentru a se relaxa și ele într-un mod cât mai plăcut. Avionul nu era de lux sau foarte mare, era potrivit încât să avem toți loc și să ne relaxăm pentru ultima dată înaintea războiului. În interior se aflau scaunele care erau așezate pe două rânduri și bagajele noastre. Eu eram așezată mai în spate pentru a fi mai aproape de bagaje. Nu aveam parteneri de locuri niciunul dintre noi. Avionul nu era unul normal care se întâlnește în orice aeroport ci era vopsit asemenea hainelor noastre, acelea militare de camufalaj pentru ca lumea să își dea seama că avem o misiune de îndeplinit.

În urmă cu câteva ore când am plecat de acasă, mama și bunica mea păreau foarte îngrijoare și nu le plăcea deloc situația cum că eu plec în război, demoralizându-mă și determinându-mă ca acum să îmi fie foarte frică. Le-am urat ziua buna, luându-mi haina miliatară pe mine și zambindu-le le-am sărutat mâna amandurora promițându-le că le voi trimite scrisori de câte ori voi avea ocazia. Nici gând să fac asta atâta timp cât ele nu au încredere în mine că mă voi întoarce acasă teafără și cu o reușită în spate. Mi-au ordonat ce să fac toată viața, acum era rândul meu să le demonstrez că sunt matură, capabilă pe mine și mai ales o războinică adevărată care poate face oricui față.

Am zâmbit în somn lăsându-mă mai mult în scaun punându-mi mâinile în sân deoarece îmi era oarecum frig.

Deodată m-am gândit că m-aș bucura enorm să revăd ochii aceia albaștri precum cerul pe care i-am privit și salvat atunci când l-am găsit în pădure legat de un copac. M-am gândit că poate dacă nu era el, tata nu ar fi murit, dar el nu avea nicio vină. El a fost pradă jocurilor murdare a acelui om, Steven pe numele lui. Nefiind o persoană dușmănoasă m-am hotărât să renunț să mai dau vina pe altcineva, căci pur și simplu așa a fost scris să se întâmple.

Ochii acelui băiat erau speciali căci niciodată nu privisem un băiat în ochi așa de intens cum l-am privit pe el. Nu îmi schimb părerea că avea cei mai frumoși ochi pe care i-am privit vreodată. Pot spune că am simțit cum un fior îmi traversa melancolic prin corp atunci când l-am găsit, mulțumindu-i parcă lui Dumnezeu că l-am privit, era de-a dreptul un copil frumos pe vremea aia, avea un chip angelic. Aveam doar cincisprezece ani pe-atunci, nu știam ce înseamnă să te îndrăgostești, așa cum nici acum nu știu, dar prefer să sper că timpul încă nu-i pierdut pentru o primă iubire.