Singura, dinnou singura in camera aceasta anosta si alba. Priveam inexpresiva lumina puternica pe care o emana becul. Nu puteam face nimic decat sa analizez peretele rece al camerei sau sa ma joc (,) cu cordonul halatului. Ma ridicasem si incepusem sa ma plimb prin camera uitandu-ma spre picioarele mele care apasau podeaua. Imi aminteam atat de clar scenele, pur si simplu ma enervasem si in clipa urmatoare am zburat lampa mare si solida din metal direct pe fratele meu omorandu-l. Buna, eu sunt Dove Williams si am 16 ani. Nu sunt prea inalta, am 1,70, par blond si ochii verzi. Vedeti voi, cand aveam 14 ani fratele meu mai mare, Liam, a inceput sa ma tachineze legat de cursurile mele de pian, nu voiam sa mai merg, ma plictisisem si doream sa mai ies in oras cu prietenii mei, dar el a aflat ca lipseam de la cursurile de pian si de la tachinat ajunsese sa ma ameninte ca ma paraste parintilor. Intr-o zi citeam in sufragerie si a intrat trantind usa spunandu-mi ca am intins coarda si ca fac familia de ras. Eu protestam pentru ca nu cred ca iti faci familia de ras doar pentru ca lasi niste lectii la un instrument insa el insista.Intr-un moment de furie imensa am tipa la el facand lampa sa leviteze si apoi sa cada pe el. Dupa zgomotul produs parintii nostri au intrat si au ramas socati de ce vedeau.Am incercat sa le explic adevarul insa m-au considerat nebuna asa ca, uite-ma aici, in spitalul de psihiatrie Sf. Patrick.
De atunci au trecut 2 ani insa parintii mei n-au mai venit. Nu am mai simtit caldura parinteasca de care-mi era dor. Singura mea prietena care-mi zambea sincer si ma trata ca pe o fiica era asistenta Ella Anderson, o femeie de vreo 30 de ani mereu vesela si cu zambetul pe buze. Ea era mama care ma mangaia cand plangeam, care venea sa ma faca sa rad si ma imbratisa, ea era singura care ma crezut cand i-am povestit ce s-a intamplat si inca ma crede. In anii acestia, cat am stat aici m-a ajutat sa-mi dezvolt darul. Ma nascusem cu puterea telekineziei. Puteam modela metalul controlandu-l, puteam ridica chestii si multe altele si astfel, folosindu-mi putere faceam figurine cu care inveseleam copiii de aici. Sa le aud rasetele zglobii in timp ce modelam si controlam un fluturas din metal era cea mai mare fericire. Dar puteam sa fac si alte chestii. Daca ma concentram destul puteam deschide un seif sau o incuietoare. Insa orice faceam umbrele trecutului ma urmareau mereu amintintindu-mi de momentul in care mi-am ucis fratele.
