Jertfele întunericului

Prolog

(...) :
Sângele lor acum curge prin venele mele, carnea lor moale este atât de uşor de rupt, sunt atât de jalnici. E păcat că nu pot să împart cu cineva această plăcere. Mirosul sângelui, gustul morţii, agoniile jertfei şi ochii...ochii plini de durere, suferinţă şi regret, această simfonie e doar pentru mine.
Ei au fost ultimii din planul meu, aproape toată Asociaţia Onjin din America a fost omorâtă. Nu erau atât de mulţi aşa că nu a fost greu. Ţintele au fost eliminate, dar misiunea încă nu s-a terminat.

...

Dimineaţa devreme poliţia care patrula prin regiune a mai gasit două jertfe, care au fost adăugate la ancheta " Bloody Mary ".

Şeriful:
Aceleaşi semne ca şi în celălalte oraşe, corpurile erau tăiate adânc, aşa răni puteau să rămână doar în urma unei săbii, dar nu cred că mai are cineva sabie în zilele noastre. Cel mai important indiciu, care mă face să ştiu că e unul şi acelaşi criminal, este urmele specifice de pe gâtul fiecărei jertfe, lăsate ca un fel de semnătură pe o operă de artă. În înţelesul criminalului cred că omorul oamenilor şi este o operă de artă, pentru că corpurile sunt lăsate demonstrativ, dar o face atât de perfect, încât nimeni încă nu a putut găsi niciun indiciu, care va duce la personalitatea lui, nimic. Nu se ştie cine e sau cum arată şi cum să oprim acest val de omoruri. Nu credeam că voi ajunge într-o zi să văd cum America nu se poate isprăvi cu un criminal. Sau poate sunt mai mulţi?

...

Asociaţia Onjin:
În cameră răsuna doar televizorul:"Au mai dispărut două persoane în această dimineaţa..."
Şeful asociaţiei:
Pff au dispărut, minciuni! Ei făceau parte din asociaţie şi au fost omorâţi, de monştrii aceia, sentoki! Dar ce să-i faci? Presa nu ştie adevarul. Am rămas doar eu, noi ştiam la ce jertfiri mergem, dar nu credeam că nu ne vom isprăvi, noi nu ştiam ce ne aşteaptă. Toţi au murit.

Picăturile de sânge îi cântau şi lui melodia morţii.

...

Katherine stătea pe acoperişul unei clădiri. Cerul era înnorat, vântul se juca în pletele ei albastre ca seninul cerului, rochia ei albă flutura în vânt. Ochii reci şi albaştri erau îndreptaţi spre cer. Cu o privire îngândurată, cu un glas moale şi subţire, ea cânta:

"Aerul mă sufocă, nu e vina mea
Cerul ne caută, sunt în urma ta
Ploaia ne îneacă, nu e vina noastră
Minciuna vă înghite, e doar vina voastră
Păsările au zburat şi nu le veţi găsi
Soarele s-a stins, toţi vă vor părăsi
Cerul a crăpat, străpuns de un secret
Nu regret...cred că nu regret..."

Pe obrazul ei palid evadase o lacrimă, care îndată a fost ştearsă.
Dintr-o dată pe acoperiş apăruse Karoline şi spuse:
- E noul cântec pentru turul pe care o să-l facem?
- Care tur? îi răspunse mirată Katherine.
- Acum că am devenit destul de vestite trebuie să facem un tur al lumii.
- Cred că ai pus tu ceva la cale, dar sunt sigură că e mai bine să nu ştiu.
- Te iubesc surioară! (Mă știi așa bine)
Karoline avea un zâmbet de nedescris, cu mici note malefice, o privire arzătoare și o ideie nebună care, ca întotdeauna, va schimba istoria omenirii.
- Plecăm mâine, nu uita să-ţi strângi lucrurile, spuse Karoline, plecînd.
- Şi nu-mi zici măcar unde plecăm?
- Va fi o surpriză! (Oh surioară, nici nu ştii ce surpriză va fi. Însfârşit va începe distracţia)
Katherine rămăsese dinnou singură pe acoperiș scufundată în gânduri:
Ultima vreme mi se pare că mereu a ascuns ceva de mine de când...
de când...

Mici picături de apă spălau murdăria Californiei şi a sufletului, care plângea şi el.

Plouă.

...

Era odată o mică prinţesă, care avea o soră. Ele trăiau în lumină şi ea spera că acea lumină nu se va stinge niciodată, dar înăuntru ea ştia, că orice lumină are şi o umbră. Când totul s-a stins, ea simţea că a fost trădată.