Jertfele întunericului

Misiunea Nr.1 Infiltrarea

Era un cer însângerat, soarele se prelingea într-un apus fierbinte. Era o seară obişnuită şi liniştită.
- Sărim! strigase Karoline, cu o privire plină de adrenalină şi un zâmbet la fel de arzător ca focul în care s-a turnat benzină.
- Îmi aduci aminte de ce facem asta? întrebă Katherine, cu o faţă pală şi nedumerită.
- Pentru distracţie! îi răspunse Karoline, râzând.
A luat-o pe Katherine de mână şi a sărit cu strigăte:
- Yahuuuuuuu!!!
Katherine răspunzându-i:
- Vom muriiiii!!!
Peste câteva secunde, pe cer a apărut o explozie care a înfrumuseţat şi m-ai mult acel cer ce prevestea venirea unei nopţi pline de jertfe.
În timp ce Katherine şi Karoline pluteau cu paraşutele, ele împrăştiau mii de pene negre, ca doi îngeri cărora li s-a rupt aripile, izgoniţi din ceruri, cădeau, urmând să fie înghiţiţi de pământ.
Jos, în câmp, stătea un băiat nu prea însemnat care filma acea sosire a două lebede, frumoase lebede negre. Acel video urma să ajungă viral pe Internet, ca şi toate video-urile formaţiei K&K. Cu măşti, pene negre prin păr şi haine, ieşirile şi concertele ciudate, misterioase şi mereu neplănuite, prin cântecele şi mesajul pe care îl transmit au ajuns destul de repede populare. Nu toţi le pot înţelege, de aceia unii le socot întruchiparea diavolului, alţii îngeri, dar ele nu sunt nici una, nici alta. Prin cântecele lor, ele se adresrază omenirii, ele mereu spun ceva, care poate fi interpretat de fiecare diferit şi cei care chiar se aprofundează în versurile lor, se pot regăsi în ele. Acesta este farmecul lor. Faptul că ele nu spun ceva direct le aduce mister şi impresia că sunt dintr-o altă lume.
Când surorile au ajuns pe pământ, s-au îndreptat spre hotelul în care trebuiau să se cazeze. Toate privirile erau aţintite pe ele, dar nimeni nu îndrăznea să ceară un autograf, pentru că ele niciodată nu au dat vreun interviu, nu au vorbit cu nimeni, aşa că nimeni nu ştia cum vor reacţiona. Ajungând în camera lor, Karoline repede s-a schimbat în haine normale, şi-a scos masca şi penele din păr şi a plecat cu cuvintele: ,, Mă întorc repede ".
Era deja seară, soarele se dizolvase definitiv în bolta cerului. Ea păşea încet pe drumurile albe. Ningea. În mijlocul lunii aprilie, ningea cu petale albe-roze ale copacilor, care îi întâlneai la fiecare colţ. Mii de turişti vizitează Japonia în această perioadă, doar pentru a vedea înflorirea copacilor de sakura, aşa că Karoline putea fi luată drept un simplu turist.
Cu un pas încrezut, a intrat pe uşa secţiei de poliţie. Şi-a mai conturat o dată buzele cu rujul negru, chiar dacă era îmbrăcată în haine cât de cât normale, oricum arăta gotic. Mergând, tocurile ei alcătuiau un ritm încordat, strict. Toată aura ei spunea că mai bine să nu glumeşti cu ea, dar uite că s-au găsit şi persoane cărora nu le-a fost deajuns privirea ei de gheaţă.
- Unde v-aţi pornit domnişoară? întrebă unul din poliţişti.
- Nu sunt obligată să vă răspund, spuse ea cu o voce de fier, prelungind-uşi calea.
- Aici nu e piaţă, nu puteţi să umblaţi pe unde vreţi.
Karoline s-a întors brusc, punându-şi mâinile pe biroul poliţistului.
- Eu am de făcut o discuţie importantă cu şeful vostru, aşa că nu-mi mai luaţi din timp.
- Dar ce aveţi cu şefu? Poate e ocupat. Ştiţi că nu puteţi să-l deranjaţi de la toate fleacurile.
În încăpere s-a auzit un râset şi în discuţie a mai intrat un poliţist.
- Ca de exemplu, că va părăsit iubitul şi vreţi să-l arestăm. Haha!
Cu o privire înfuriată, Karoline s-a întors spre acel poliţist, găurind-ul din priviri.
- Ce ai zis?! (Mai bine taci din gură, căci eu nu o să mă mai controlez)
- Am zis că ar fi mai bine să ne spuneţi nouă ce aveţi de spus, ca să nu-l mai deranjăm pe şef sau e ceva ce noi nu trebuie să ştim? Poate vreţi să-i arătaţi ceva ce noi nu trebuie să vedem. Nu vă temeţi noi putem ţine secrete.
- Wow la ce te gândeşti perversule, îi răspunse alt poliţist.
Tocmai când Karoline din furie l-a apucat de guler pe unul dintre poliţişti, intrase şi şeful secţiei de poliţie.
- Ce se întâmplă aici?
Deodată era linişte. Karoline, lăsând poliţistul şi scoţând carnetul ce confirmă că ea este un agent FBI, spuse:
- Eu sunt Karoline Howaito şi aş dori să am o discuţie cu dumneavoastră. (Am şi uitat să-mi scot carnetul în faţa poliţiştilor, asta le-ar fi închis gura, m-am sustras prea tare)
- Da, desigur, putem vorbi în biroul meu.
- Să mergem atunci. (Hah m-a crezut)
Toţi au rămas uimiţi, nimeni nu s-a aşteptat că acea domnişoară ar putea fi "agent FBI".
Când Karoline a intrat în biroul şefului de poliţie, acesta a intrebat-o:
- Ce se întâmplase înainte de a veni eu?
- Unii poliţişti nu-mi permiteau să vorbesc cu dumneavoastră şi eu nu am vrut să le arăt că sunt agent, pentru că sunt sub acoperire.
- Hm înţeleg, despre ce atunci aţi vrut să vorbim?
Karoline, punându-şi mâinile pe masă, aplecându-se un pic şi lăsând să i se vadă magnificul decolteu, i-a zis:
- Aş vrea să vă intreb care este situaţia cu criminalitatea în Japonia?
- Înainte de a vă dezvălui informaţia strict secretă, eu trebuie să ştiu cine sunteţi, de unde veniţi şi scopul pe care îl urmăriţi.
- V-am mai zis, mă numesc Karoline Howaito, născută în Japonia, dar toată viaţa am petrecut-o în America, sunt agent FBI şi am venit în Japonia pentru a afla mai multe despre criminalitatea de aici.
- De ce?
- Pentru că am auzit zvonuri, zvonuri teribile şi totodată teribil de interesante şi vreau să văd dacă sunt adevărate. Mai ales că un val de omoruri a apărut şi la noi, dar asta, desigur, e ascuns de presă.
Ei doi se priveau în ochi, Karoline, zâmbind din colţul gurii, privind-ul străpungător, l-a cointeresat pe tânărul şef.
- Dacă la voi a fost doar un val de omoruri, la noi asta se întâmpla de mai de mult, zilnic. Oamenii erau nemilos omorâţi, mai ales noaptea. Nici măcar poliţia sau conducerea nu ştia de ce se întâmplă toate astea sau cine concret sunt criminalii. Ei, nişte monştri numiţi sentoki, pot fi fiecare dintre noi, nimeni nu e asigurat.A fost alcătuită o organizaţie care să se lupte cu ei, numită Onjin, şi a ieşit o lege care spune că e interzis să te plimbi prin oraş după ora 21:00, astfel lucrurile la moment s-au mai liniştit un pic.
- Mulţumesc pentru informaţie, ţinem legătura, şerifule. Pot să vă zic şerifule, nu? Acolo de unde vin eu, cel mai important e şeriful.
- Heh, eu nu sunt cel mai important.
- Depinde pentru cine. Deci, ne schimbăm cu numerele, ca să mă ţineţi la curent?
- D-da.
După ce şi-au notat numerele de telefoane, Karoline a plecat, era 20:30. S-a plimbat vreo jumătate de oră fără tolc, ca să vadă ce o să se întâmple după ora 21:00.
Era deja noapte, ea mergea pe o stradă abia iluminată de câteva felinare, dintr-un cartier părăsit. În faţă au apărut două siluete.
- Biata turistă, nu ştia că nu se poate să ieşi noaptea afară.
- Hehe, atunci trebuie să o pedepsim.
Ochii lor s-au făcut negri, iar irisul roşu, din spatele lor au ieşit nişte tentacule şi, cu nişte zâmbete nebune, s-au repezit spre Karoline, care stătea nemişcată şi râdea în batjocură.
- Ce naivi, spuse Karoline cu o secundă înainte de ai străpunge pe fiecare cu aripile care îi ieşise momentan din spate. Fiecare pană, din aripi, era ca un cuţit care putea tăia cu uşurinţă carnea umană.
- Credeam că veţi fi mai puternici, dar voi nici măcar nu reuşiţi să vă regeneraţi, păcat, chiar vroiam să mă distrez.
Înecându-se cu propriul sânge, unul din ei a intrebat:
- Cine eşti?
- Şi cum o să te ajute ceia că eu îţi voi spune cine sunt? Sunt acea persoană pe care o credeaţi jertfă, dar care v-a făcut pe voi jertfe, care v-a făcut mâncarea sa.
- Ghh mâncare?
Karoline s-a apropiat de el, i-a pus mâna pe rană şi apoi a lins sângele de pe ea, zicând:
- Mân-ca-re. Hihi.

(...)

Era odată un mic monstru, care avea o soră.Ele trăiau în lumină, dar înăuntru, în inima ei, era întuneric. Ea se întreba mereu: " De ce am apărut pe lumea asta? Cine m-a făcut? ". Tot ce simţea era singurătatea.