The Window

Capitolul 1

-Intră în mașină!

-C-ce se întâmplă?!Depărtați-vă de mine!

Următorul lucru care l-am simțit a fost un ac de seringă,apoi deja mi-am dat seama ce mi s-a întâmplat.Un calmant.Un somnolent.O seringă.Un sfârșit pentru pentru mine.Cel puțin așa cred.

O lumină puternică îmi face ochii foarte mici.'Sunt vie?' m-am întrebat.Încerc să îmi mișc ușor piciorul și mâna.

Sunt pe o masă,iar ochii-mi sunt deschiși.Lumina puternică îmi determină ochii să mi se închidă din nou,dar sunt prea confuză pentru a mă interesa acest aspect.
Îmi rotesc ușor capul în partea dreaptă și în acest moment mă simt prea slăbită pentru a scoate la iveală sentimentul de disperare și un țipăt.

Lângă mine pe o masă stătea un băiat în jur de 16 ani conectat la aparate și cu perfuzie.Asta mă face să îmi ridic capul și să văd că sunt în aceași situație ca a băiatul,dar dublată.Am două perfuzii.Am un halat de pacient.

În sală se aude doar picături de substănță care îmi circulă prin vene.Simt că mă sufoc.
Nu îmi mai pot spune că este o iluzie deoarece simt durere.Nu durere fizică.Vine din interior.

Aud voci într-o altă sală.Voci de adulți.
În momentul următor mă ridic de pe masă și mă dau jos fară a-mi păsa că îmi smulsesem perfuzile și tuburile la care eram conectată.

Mă simt amețită stând în picioare,dar nu-mi pasă.
Nu mă pot gândii la nimic.Iar asta mă determină să deschid ușa sălii și să alerg.Alerg pe un hol lung.Alerg spre o speranță.

Pașii mei alergători sunt foarte zgomotoși.Dar eu încă alerg.
M-am împiedicat și sunt pe podeaua rece.Acum mă târăsc.

M-am oprit.Simt din nou starea de somnolență.Îmi întorc capul și în piciorul meu salb era o seringă.Privirea mea se ridică și văd adulți în halate albe.Apoi privirea mi se ațintește spre cel care m-a injectat.Mă privește fară resentimente.

-Unde este speranța?S-a spulberat?Mai pot avea speranțe?

Parcă eram un copil mic a cărei jucărie i s-a stricat,apoi speră la una nouă.
Alte persoane vin cu o targă,iar eu nu mai pot rezista somnolentului.

-Continuă să speri,copilo.Atunci când vei simți că nu ți-a mai rămas nimic,speranța este totul. mi-a șoptit cel ce m-a injectat având un zâmbet sincer doar pentru a-l vedea numai eu.
S-a retras rapid și a dat raportul.

Apoi,ochii mi-au cedat.

Vreau să spun că nu știu când voi posta următorul capitol deoarece momentan am idei puerile cu ce se va întâmpla mai departe.Dar e ok,mă voi gândi mai mult.:))